VOLUM ANIVERSAR: 65 DE ANI DE ACTIVITATE MINIERĂ

MIHAIL PASERE

VOLUM ANIVERSAR:

65 DE ANI DE ACTIVITATE MINIERĂ

(MARTIE 1950 – MARTIE 2015)

ÎN ROVINARII GORJULUI

EDITURA ________

TÂRGU JIU – 2015

MIHAIL PASERE

VOLUM ANIVERSAR:

65 DE ANI DE ACTIVITATE MINIERĂ

(MARTIE 1950 – MARTIE 2015)

ÎN ROVINARII GORJULUI

MINERUL

         Personaj desprins din legendă,

         Temerar şi-ndrăzneţ pionier,

         Străbătând subteran peste veacuri,

         Prin epoci de bronz şi de fier,

         Şi nu o dată cuprins de obidă

         A săpat îndârjit, blestemând,

         Smulgându-i pământului aur,

         Deseori dezbrăcat şi flămând.

         Prin munţii de cremene dură

         Croindu-şi cu trudă cărarea,

         De mii de ani, el dă omenirii

         Cărbunii, metalul şi sarea.

         Ioan SĂSĂRAN

21.01.1999

Inginer minier, pensionar – Deva

A lucrat la minele din Rovinari şi Schela

65 DE ANI DE ACTIVITATE MINIERĂ

(MARTIE 1950 – MARTIE 2015)

ÎN ROVINARII GORJULUI

Despre cum suntem cu adevărat, despre darurile oferite nouă ca oameni pe Pământ, vorbeşte cel mai bine fiecare vatră de ţară cu frumuseţile şi harurile sale Divin rânduite prin Natura lor, cât şi prin focul viu, tot mai impulsiv, izvorât din adâncuri ca ofrandă întru reazimul şi calea către limanul binelui de care avem atâta nevoie în nobila misiune asumată potrivit spiralei timpului nostru însufleţitor.

Aşadar, şi vatra aceasta, străveche moştenire a Rovinarilor, osie a Valahiei Mici, situată sub poalele munţilor Vâlcan şi Parâng, la 14 km Sud faţă de Municipiul Târgu Jiu, înmănunchind industrial comunele adiacente, întâlnite pe o suprafaţă de aproape 150 km² pe ambele maluri ale Jiului – dumnezeieşte reliefate cu dealuri străjuite de stejari falnici: cu poieni mănoase şi cu ape vii prin veşnicia crugului lor, celeste prin sada încununând heruvimice aranjamente florale cu fauna rar întâlnită, ca un dat al acestor locuri, ne face să credem, că, odinioară, Dumnezeu poposise, AICI, mai mult ca oriunde.

Aşa a fost cu putinţă ca plămada şi leagănul seminţiei omeneşti dintr-un asemenea Rai, să fi primit mai de timpuriu scalda Soarelui, aşa cum ne grăiesc din străfundurile timpului mulţimea uneltelor preistorice din piatră şi os ale străbunilor noştri de pe acest ţinut, ceramica de mai încoace – timp, obiectele din lemn, din lut ars şi bronz, conturul unor bordeie şi colibe, monedele geto – dacice cât şi originea latină a topicului atribuit unor aşezări ale locului. Denumirea: ROVINARI, decurge de la ROVINA (Bg.), urmare unei suprafeţe cam de 6 km² situată între linia comunei şi râul Jiu, din care mlaştinile înghiţeau totul cu excepţia bivolilor boierului Gheorghe Rovinaru. După unii istorici, se crede că, în acest iad – voievodul Mircea cel Bătrân l-ar fi îngenuncheat, în octombrie 1394, pe însuşi sultanul Baiazid „fulgerul”.

Cu timpul, rusticii şi apărătorii, cu rosturile lor, ai acestei moşii demnă de eternul voievod Litovoi Gorjeanul, au atestat cu sânge zestrea lăsată nouă celor de azi şi de mâine, întărind-o mai apoi cu hrisoave şi peceţi domneşti de autenticitate, precum aceasta: „Din mila lui dumnezeu, Io Mihail Voevod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi prea bunului şi răposatului Petrasco Voevod. Dă domnia mea această poruncă lui Dumitru şi jupâniţei lui, Catalina, ca să le fie lor ocină în Rovinari, din partea Sorei jumătate, partea Voicăi toată, oricât se va alege de peste tot hotarul din câmp şi din pădure şi din apă, cumpărată de ele de la Oprina sora Voicăi, pentru 2500 aspri gata”. Data: 29 august 1599, „în  minunata cetate Târgovişte şi de la facerea lumii curgători ani, de la Adam până acum, în anul 7107”.

*

Suferinţele întregului Pământ românesc, aflat la confluenţa celor trei mari şi lacome imperii: austro – ungar, ţarist şi otoman, s-au revărsat şi peste Rovinari, ca o înlănţuire a urgiei legiunilor împăratului invadator, Traian, alcătuite preponderent din neamuri crude, cărora le-au urmat pângăririle năvălirilor barbare, pustiirile provocate de turci, jafurile ghenţerilor austro – ungari, holera, ciuma ş.a.

Necăjiţii aceştia avuseseră iarăşi parte de focul oripilaţiilor cotropirii prusace din Primul Război Mondial în urma cărora, cei care au mai rămas, strângând osemintele celor căzuţi în lupte pe cuprinderile satelor de aici, nehotărâţi cum şi unde să înhumeze rămăşiţele duşmanilor – aveau să audă îndemnul straşnicului primar, boierul Dumitru Costescu: „Fraţilor! pe ai noştri nu-i mai putem plânge! Nu mai avem lacrimi!....Puneţi osemintele laolaltă! Întrucât, în lumea aceasta încă neînstare de iubire şi bună învoială, şi învingătorii şi învinşii alcătuiesc masele de trudnici stăruind la înălţarea unui interminabil Turn Babel. Generaţie după generaţie topindu-se în armonia universală!” Dovada acestui adevăr grăind şi astăzi în dăltuirile de pe Monumentul Eroilor Neamului situat vis-a-vis de Dispensarul comunal Drăguţeşti.

Dar, lumea noastră şi-a regenerat mereu tulpinile cu lăstari reluându-şi tot mai veşnic munca, sărbătorile creştineşti, obiceiurile, serbările şi petrecerile uimindu-l pe un istoric al timpului, care, cutreierând prin Bălăceşti, Rovinari, Roşia de Jiu, Pinoasa, Fărcăşeşti, Stejere şi Urdari (înmănunchind pe atunci buchetul aşezărilor din Bazinul Minier Rovinari), a zis: „Nicăieri nu se cântă şi nu se petrece în ţară cu atâta dăruire ca în acele locuri, şi nu se dăruie omul beţiei clipei cu atâta frenezie până în ultimu-i nerv!” Totodată, dacă ai fi văzut hărnicia, omenia, curăţenia trupească şi sufletească ce le încununa trăinicia în această vatră românească, ai fi rămas cu sentimentul, iubite cititor, că heruvimii şi serafinii chiar au populat cu adevărat aceste obârşii.

Portul locuitorilor de pe cele două maluri ale Jiului, Tismanei  şi Jaleşului, a fost într-o anumită măsură diferit de cel al oltenilor şi chiar al gorjenilor. Bălăceştenii, în unele privinţe, nu ştiu să fi fost egalaţi. Din timpuri străvechi gustul frumosului se zămislise aici – ca dovadă a stabilităţii oglindit în sculptura porţilor, uşilor, stâlpilor, florarelor şi pridvoarelor de la case; în sculptura jugului de la vite, a bastonului, furcii de tors, fluierului ş.a.

*

Bălăceştii sunt cunoscuţi încă de pe timpul domnitorului Petru Vodă Şchiopul (1545 «7053»):

Mihnea Vodă, printr-un hrisov dat în Târgovişte în anul 1587 (7095), confirma lui Rustea şi fiilor săi stăpânire peste câ­teva cumpărături în Bălăceşti:

„... şi iar a cumpărat Rustea 4 delniţe cu 4000 aspri de la Vâlsan din Glogova... o delnită de la Stajiciul în Bălăceşti cu 1000 aspri gata... 4 delniţe în Bălăceşti de la Mărtin cu 1300 aspri gata... de la Răsipă trei părţi de moară cu 750 aspri gata... de la Răspop o livade în Bălăceşti cu 70 aspri gata... şi a cumpă­rat Rustea mai sus zisele moşii încă din zilele lui Petru Voevod fiul lui Mircea Vodă (1545 - '54 şi 1558 - '59)".

Astfel am întâlnit-o şi pe jupâniţa Dumitra din Bălăceşti, întărind cu mărturiile sale o cumpărătură a lui Tatomir Roşu din Cârbeşti, în anul 1638, de la Danciul din aceeaşi localitate.

Faptul a fost menţionat tot într-un hrisov dat de Matei Vodă la 03 ianuarie 1643 (7151) la Târgovişte.

La fel, din adâncurile timpului, am găsit, în legătură cu Bilugeştii[1], un hrisov datând din 17 octombrie 7077 (1568) prin care, Alexandru Vodă întărea vânzarea de către localnicii Tepşea şi Danciul a unei părţi „din pădure şi din câmp şi din apă şi din uscat", a lor, „lui Dumitru şi Dan Neagoe cu fiii lor câţi Dumnezeu le-a dăruit... cu 1685 aspri gata". Mai târziu, pe la 1644 (7152), întâlnim confirmarea de către Mateiu Vodă, a cumpărării de către jupâniţa Anca din Rovinari, a mai multor terenuri din Bilugeşti: „Şi iar să fie jupânesii Anca moşie la sat de la Bilugeşti însă din partea Vladului jumătate cât se va alege, din câmp şi din pădure şi din apă"... încă „o delniţă cu douăsprezece locuri şi cu silişte de casă în sat în Bilugeşti, din câmp şi din pădure şi din apă şi du- prest: tot hotarul pentru că a cumpărat Frăţilă această delniţă de moşie ce s'a scris mai sus de la Cîrstea şi de la Dan drept 900 bani şi cu zapis de vânzare de la mâna lor şi cu mărturii".

Ultima atestare asupra Bilugeştilor o întâlnim: „La 9 de­cembrie" când „Iordache fiul lui Const. Bălăcescu biv-vel culcer vinde cumnatului său Gheorghe Săinoiu Polcovnic moşia sa din Bilugeşti drept 665 taleri"... Mai încoace-timp, satul Bilugeşti „ş-a schimbat numele tot în Bălăceşti şi anume Bălăceştii de Sus". Din cauza „rupturilor" Jiului în cele trei puncte: la întâlnirea cu Jieţul (râul Şuşiţa), la Verze (la cca. 200 m Sud, de fosta biserică nouă) şi la Prundu Mănăstirii, locuitorii din Bălăceştii de Sus, foştii Bilugeşti s-au mutat, treptat, în Bălăceşti (aşezarea mai veche a Bălăceştilor), numită pentru un timp „Bălăceştii de jos".

*

Până în deceniile V – VI, secolul XX, când au pătruns „straele nemţeşti”, bunurile de înzestrare a interiorului casei şi vestimentaţia se confecţionau de neveste, în fiecare gospodărie, după râvnă, pricepere şi gust; care mai de care „mai cu moţ”. Cele mai multe case aveau „hodaia bună” („hodaia di la drum”) în care – ca într-un sanctuar cu miros de busuioc şi sânziene – abundau covoarele, scoarţele, macatele, păturile şi căpătâiele ţesute din lână, pe care, „prin alesături”, erau imortalizate – cu mare meşteşug – florile grădinilor şi câmpului, predominând bujorul, gherghina, laleaua, trandafirul, nufărul, crinul şi mărgăritarul, cărora li se alăturau cerbii, căprioarele şi felurite păsări, ca: cinteza, sfranciogul, codobatura, lişiţa, Zamfir – Floarea, turtureaua, privighetoarea ş.a. neîntrecute prin coloritul penajului lor (multe, acum dispărute!). Odaia bună era, totodată, şi locul de rugăciune, de chibzuinţă, al lăzii de zestre, al „ghemelor” (banii se păstrau în gheme), de primire a musafirilor, dar şi de taină:

„Mumă” – ne spunea coana Marioara, a lui Costică Tatomir, cantorul din Stejerei – „la mine, în hodaia bună, învăţătorul Victor Popescu din Valea cu Apă, şefu’ partizanilor, în anii 1917 – 1918, şi-a ascuns armele”.

*

Bărbaţii purtau nădragi cu găitane. Nădragii erau lucraţi cu două deschizături în faţă, sus, una în dreapta şi alta în stânga; iar cu ajutorul unei curele petrecută printr-o bată se strângeau în jurul corpului. Deschizăturile erau ornate în jur cu diferite flori din găitan, bogat distribuite şi felurite. În spate, nădragii aveau o bantă de găitan, dublă sau triplă, ce pornea de la gleznă în sus, pe un picior, iar în dreptul spatelui se forma un inel încolăcit din care banta cobora pe celălalt picior până la gleznă. Aici, de jur – împrejurul piciorului de nădrag (cracului) erau formate tot din găitan, iarăşi, diverse flori păstrându-se o mică porţiune, de vreo 5 cm, neîncheiată, pentru a se răsfrânge. Nădragii erau lucraţi din lână – urzeală şi băteală – ţesută la războiu şi apoi dusă la una din pivele din Stolojani sau Arcani, unde, în două – trei zile se bătea cu „maiele” în apă până când ţesătura devenea densă asemănătoare postavului. Apoi, nădragii erau lucraţi de abagii (croitori) existenţi în fiecare sat. Bărbaţii cu stare şi pretenţii îşi confecţionau nădragii din postav alb cumpărat, cu flori din găitane aplicate mai pretenţios. În aceeaşi armonie se confecţiona şi jiletca (vesta) dar mult mai împodobită decât nădragii.

Aşa costumat, mergea Dincă Schileru, deputat de Gorj, în parlamentul ţării, la începutul secolului XX, renumit prin carismă şi prin port. De atunci, nădragii şi jiletca şi-au luat numele de „haine schilăreşti”, „deconspirându-i” pe rovinăreni, oriunde s-ar fi aflat, prin Bucureşti sau în ţară.

Totodată, se mai purtau haine de dimie (cortel şi pantaloni) în culori brumării, săine sau căprui, cu găitane. În picioare se purtau opinci din piele de vită sau porc. Cămăşile purtate de bărbaţi se făceau din bumbac sau din amestec (bumbac – urzeală şi in sau cânepă – băteală). În anii interbelici şi postbelici, datorită sărăciei, cămăşile şi izmenele se lucrau din pânză de in şi din cânepă („tort în tort”), ori se urzea in şi se bătea cânepă. Bumbacul, inul şi cânepa se cultivau în fiecare gospodărie, după nevoi. Cei cu stare cumpărau bumbacul din comerţ, adus din coloniile Angliei: fie cu firul mai gălbior şi mai ieftin, fie altul numit „bumbac înălbit” mai subţire şi alb sau bumbacul „vărgătură”, ceva mai gros la fir. Pânza, însă, indiferent din ce se lucra, era deosebit de rezistentă. Odată ţesută, aceasta se înălbea în pârlău urmând apoi croitul şi cusutul; atribute ale nevestelor şi prilej de a-şi demonstra măiestria.

Pieptul cămăşii cât şi gulerul erau înflorate cu rânduri de şabace între care se lucrau cu acul fel de fel de broderii, reflectând imaginaţia fiecărei femei în alegerea florilor, frunzelor şi fluturilor câmpului. Cămaşa cobora până aproape de genunchi şi se purta în afara nădragilor sau pantalonilor. De aceea, jos la poale şi pe şolduri, alte râuri asemănătoare „piepţilor”, ceva mai dezvoltate, împodobeau cămaşa „omului”. Cingătoarea taliei se făcea cu chimir din piele sau cu brâu din lână. Totul, exprimând traiţia vestimentară geto – dacică.

Aşa se cunoşteau nevestele care îşi iubeau bărbaţii!

*

Dar, şi dumnealor, nevestele... să le fi văzut!.. Purtau dulamă, un fel de haină lungă ajunsă la noi din timpul fanarioţilor. Aceasta era confecţionată din dimie albă, din catifea sau din velur (după „darea de mână”) şi împodobită cu şnururi, găitane şi flori aplicate la guler, la piept, pe mâneci, lateral din brâu în jos şi la poale. O a doua haină purtată de neveste era cea schilărească, lucrată din dimie albă sau din postav alb ornate, asemeni nădragilor bărbăteşti, cu diverse găitane la guler, la piept, pe mâneci şi jos la poale. Cea de a treia haină era minteanul asemănător celui bărbătesc diferit numai prin şic-ul propriu fiecăreia.

*

Drept cinstire, aceste aşezări au atras la sine, de multe ori, voievozi, regi, înalţi dregători români şi europeni, cât şi revoluţionari de marcă asemeni lui Tudor Vladimirescu. La rândul lor, satele de aici, pe vremuri, au dat ţării sfetnici domneşti, culceri, bani olteni, căpitani de panduri şi volintiri, asemeni lui Ioniţă Cartianu, vătafi de plai, ctitori de Sfinte lăcaşuri, generali, miniştri şi un prim ministru – pe Gheorghe Tărărescu, administratorul României mari.

Lor le-au urmat, cu timpul, izvorând tot de aici, numeroşi conducători de instituţii centrale şi judeţene ori conducători de mari unităţi industriale, medici, ingineri, profesori, economişti ş.a., împânzind ţara şi Europa cu faima lor. Asta, şi datorită Adevărului că toţi localnicii aşezaţi la Sud de Târgu jiu, pe vetrele purtătoare de cărbune, purtau/poartă în fibra lor acel ceva născocitor, un fel de iuţeală în gândire şi acţiune fără preget, un sentiment comun de buni creştini suraţi sufleteşte şi trupeşte, de apărători ai gliei străbune până la jertfa supremă asemeni generalului erou Constantin Iordăchescu, colonelului erou Mircea Costescu, căpitanului erou Dumitru Meche, comandorului de aviaţie erou, Romeo Popescu, deopotrivă cu mulţi alţi gradaţi şi ostaşi, spre gloria şi pomenirea lor veşnică.

*

Ocupaţia populaţiei satelor de pe cuprinsul Bazinului Minier/Energetic Rovinari – din timpurile cele mai îndepărtate şi până la începuturile secolului XX – au fost specifice vieţii sedentare. Diploma Cavalerilor Ioaniţi din anul 1247, „pune în evidenţă prezenţa râşniţelor de mână şi a morilor, deci a cerealelor, a fâneţelor şi păşunilor pentru vite”. Moşnenii liberi de aici îşi cultivau pământurile în devălmăşie îndeosebi cu grâu, orz, secară, ovăz, sorg şi mei. Din mei se făcea mălaiul şi mămăliga, consumate încă din timpul strămoşilor noştri geto – daci. Porumbul şi-a făcut prezenţa, adus din America, abia către sfârşitul secolului al XVII-lea, pe timpul domniei lui Şerban Cantacuzino. „Recolta se păstra în gropi mari arse şi lustruite” (spoite), aşa cum aflăm de la cronicarul burgund Jean de Wawrin, care a străbătut această parte de Ţară Românească în anul 1455, aflat într-o expediţie contra turcilor.

O mare bogăţie a acestor aşezări a constituit-o creşterea vitelor. Caii, boii, oile, porcii care prisoseau se vindeau cu uşurinţă peste munţi, pe Valea Jiului. Dările cerute de domnie şi mânăstiri se făceau numai din vama oilor şi porcilor; caii şi boii erau „fraţii” de muncă ai ţăranului, fiind nedreaptă lipsirea oamenilor de aceste mijloace. Prin hrisovul din 3 octombrie 1385, Dan I a cerut judeţului Jaleş, spre exemplu, să dăruiască anual mânăstirii Tismana: „10 burdufe de brânză, 10 caşcavale, 10 pături, 10 postavuri pentru îmbrăcăminte şi 10 postavuri pentru încălţăminte”. Oile, porcii, vitele mari şi caii, până în secolul XVII, erau mijloc de schimb. Mai târziu, vânzarea acestor animale, a porcilor îngrăşaţi cu ghindă, aduceau venituri însemnate necesare dezvoltării gospodăriilor ţărăneşti.

*

Cultura pomilor a fost, de asemenea, în preocuparea acestor localnici. Cultura pomilor roditori consta din: meri, peri, pruni, corcoduşi, cireşi, vişini, gutui şi duzi. Nuci, caişi, piersici nu prea rezistau timpului datorită curenţilor Jiului. Cazanele de fiert rachiu au apărut mai târziu, dacă ar fi să luăm în seamă existenţa, în satul Frânceşti, pe la 1626, a unui megieş „Stan răchier”.

Deopotrivă cu pomii se cultiva şi viţa de vie. Adevărata „viţă românească, cu struguri albi şi bogaţi” a pierit prin a doua jumătate a secolului XIX din cauza neputinţei, pe atunci, de combatere a filoxerei. Aceeaşi viţă, neştiută de noi, venea din cea nestârpită de regele Burebista, la îndemnul marelui preot Deceneu, îngrijorat de „excesele de băutură la care se dedau oamenii”. Drept urmare, pe atunci, în toate dările către domnii, mânăstiri, chiar mânăstirii Vlahi – Serai din Constantinopol, fusese perceput „vinăriciul ca zeciuială domnească şi câte doi bani de vadră”.

Odată cu începutul secolului XX, terenurile „ştiute” pentru vii au fost repopulate cu viţă hibridă nealtoită: italiană, novă, ananas, blanc, tămâioasă, zaibăr ş.a. Viţă nobilă au continuat să cultive boierii matache şi Dumitru Costescu la Rovinari şi boierii Ilie şi Vasile Văiculescu la Bălăceşti, în dealul Vârţului spre Oichete.

Din îndeletnicirile de căpătâi ale bunilor şi străbunilor noştri, mai făcea parte şi pescuitul. Cum am mai arătat, malurile Jiului şi Jaleşului, dar şi bălţile alimentate cu puiet în timpul inundaţiilor, erau un adevărat belşug. Asemeni pescuitului din bălţile Bălăceştilor şi în Rovinele de sub biserica Rovinarilor, peştele se prindea cu mâna. Peştele mărunt se prindea uşor şi era considerat „mâncarea săracului”. Peştele mai mare popula Jiul şi Jaleşul, era prins cu scârtaşul scurt şi scârtaşul lung (plasa), cu sânicul, vârşia, leasa (hăţul), cu furculiţa, noaptea la lumina opaiţului în vaduri, prin secarea vreunei porţiuni de apă ori a unor crovuri şi cu povârşogul.

*

Încă de pe timpuri, moşnenii -  devălmaşi erau aici în număr destul de mare. Împroprietăririle din anii 1864, făcute de domnitorul Cuza (Reforma agrară), cât şi cele de după Războiul pentru independenţă naţională şi după primul război mondial, au desfiinţat obştiile, fiecare familie avându-şi ocina sa şi rosturile sale corespunzătoare economiei naturale. De aceea, spre deosebire de satele din jur ca Tămăşeşti, Teleşti, Valea cu Apă, Moii, Vlăduleni ş.a., în care s-au consemnat unele răzmeriţe, mişcări ţărăneşti şi chiar înteţiri ale răscoalei din 1907 împotriva boierilor – comunele Bălăceşti şi Rovinari şi-au continuat traiul lor cu grijile inerente vieţii de toate zilele, dar şi cu încântarea de a se fi ştiut înde-ei „de la unu’ pân’ la altu’”.

De sute şi sute de ani îşi individualizau pământurile pentru agricultură, pădure, fâneţe, păşuni şi ape în sistemul proprietăţii devălmaşe, folosind ca unităţi agrimensurate – unele chiar necunoscute în secolul XX – teiul, falcea, chiriversul, dricul, coarda, ferdela (sfertul), jireba, cirta şi capetele. Iar, mai încoace – timp, delniţa, răzorul, ogorul, pogonul şi hectarul. Măsurarea s-a făcut cu stânjenul (2 metri).

Din timpurile geto – dacilor şi până în anii 1867, localnicii rovinăreni  şi-au dat valoare bunurilor de schimb folosind monede cu origini în Olanda, Germania, Rusia, Polonia, Austria şi Turcia (după asuprire şi influenţe), denumite: aspru, taler, galben, castanda, creiţar, talant, lescaia (n-am nici o lescaie), ortul (a dat ortu’ popii), paraua, pitacul, rubla, zlotul, sfanţul ş.a.).

În 1867 s-au emis monedele româneşti de aramă cu valoarea de 1 ban, 2 bani şi 10 bani, iar în 1870 s-au bătut monede din aur de câte 20 de lei. La sfârşitul secolului al XIX-lea au intrat în circulaţia monetară românească monedele de argint de 50 de bani, de 1 leu, 2 lei şi 5 lei; şi, din nichel, de 5 bani, 10 bani şi 20 de bani.

*

De mii de ani, lumea acestor aşezări a conştientizat prezenţa cărbunelui din zonă, văzându-i retezul negru – maroniu rămas la vedere prin fragmentările de sub colina malului drept al pârâului ce cobora spre sat dinspre „Crucea lu’ Papuc” şi prin abrupţii „Ogaşului Despii”, situat tot pe latura estică a satului Rovinari; observându-l mai clar la circa un km vest de linia satului Poiana, în punctul: „Lespezi” (plăci de cărbune) formate, urmare „săpăturii” râului Jiu, în malul stâng (acolo, grosimea stratului <la lumină> fusese de peste 15 m!); ca şi sub malul drept al Jiului lângă Biserica din Bălăceşti sau la „Rupturi” (ruptura Jiului) ori în satul Arderea, din fosta comună Pinoasa (numit astfel după solul cărămiziu al dealului vestic <dovadă că acolo – nu se ştie când! – arsese întreaga rezervă de cărbune>). Nu doar văzul, ci şi mirosul specific ori praful preponderent maroniu iscat de pe sol, formând la un loc percepţia „ciudăţeniei” pământului lor, i-a făcut pe oameni mai întâi întrebători, ca – până la urmă – tot ei să-şi zică stăpâni peste „pământul care arde”, numindu-l „sâga” (lat. – pământul care arde).

Alte veacuri care au urmat dăduseră uitării uriaşa bogăţie de sub opincile băştinaşilor, până când – spre începutul secolului al XIX-lea – un bătrân îşi găsise să ierneze cu caprele sale la marginea unei bălţi ce nu îngheţase nicicând, aflată cam la jumătatea distanţei dintre linia satului Poiana, al fostei comune Rovinari, şi râul Jiu. Cum caprele, de felul lor nu prea rezistă la frig, bătrânul le răsfăţa mereu cu un foc mai mare – înteţit în lungime – folosind vreascurile ce abundau pe marginea bălţii. Numai că, focul de pe încingerea vetrei a pătruns în jos întâlnind şi cuprinzând cărbunele într-atât încât să-şi continue arderea mult mai intensă „fără lemne”. Şi, astfel, omul acela a statornicit în conştiinţa locală însemnătatea de proporţii a lignitului de aici, cu răsunet (cum vom vedea) până la Academia României. Drept răsplată, acelei bălţi, de-atunci încoace, i se spune „Balta Uncheaşului” (acum dispărută), unde a şi funcţionat o carieră minieră cu acelaşi nume.

*

Lăuntric, în subconştientul lor, nişte oameni ai locului, vizionari, prevestitori despre ce avea să apară, încă de timpuriu se destăinuiseră celorlalţi cu presimţirile, cu întrezăririle lor spunându-şi temerile. Aşa fusese Bărăscu din Bălăceşti care, încă din primii ani ai secolului al XX-lea şi-o ţinea pe-a lui, cum că:

„Va să vie o vreme când vlaga pământurilor noastre, ca focul se aprinde, dar ca trestia se preface în cenuşă! Ca vârtejul se înalţă, dar ca praful piere! Ca floarea se împodobeşte, dar ca iarba se usucă! La flacăra focului s-aprinde, dar ca fumul va să se risipească!”

Aşadar, acei oameni ştiau doar de „sâga” existentă în malurile Jiului. Cât despre cărbune?... Cu toate că oamenii luminaţi ai ţării erau preocupaţi de o asemenea mare bogăţie, aşa cum a fost profesorul Grigore Ştefănescu, de la Universitatea din Bucureşti care, în anul 1882, cercetase această vatră de ţară de-o parte şi de alta a Jiului, cuprinsă între comuna Bălăceşti la Nord şi comuna Plopşoru spre Sud, semnalând, în mod oficial, marile zăcăminte.

1000 de tone de cărbune s-au scos de către trupele germane de ocupaţie, în anii 1916 – 1917, printr-o galerie deschisă la baza dealului estic, ce începea din grădinile localnicilor Aristică Oproiu şi Matache Pufu din Rovinari, cu accesul pe drumul desprins din „şuşaua mare”, urcând delimitat la Nord de gospodăria lui Dumitru Nistor şi de şcoala veche a lui moş Dilaba[2], spre Sud. Munca pentru această extracţie s-a făcut cu copii, femei şi bătrâni trimişi de primăriile comunelor Bălăceşti, Rovinari şi Cârbeşti. S-a lucrat, fără plată, fără unelte (doar cele rudimentare aduse de acasă) şi fără mijloace de protecţie. Numai cu vătăşelul după grumaz şi el ales dintre localnicii „devotaţi – cu limba mai ascuţită chiar decât sabia”. Unii oameni s-au prăpădit prin galerii, alţii s-au schilodit. Cei care mai rămăseseră întregi erau aşteptaţi de alte nenorociri ce urmau.

*

„De unde să-şi fi procurat nemţii calitatea de întreprinzător – se tot întrebau cei de la prefectură – ori autorizaţia de începere a extracţiei?” Simplu: La 21 februarie 1915, luase fiinţă „Societatea Tehnică Minieră Rovinari”.

Actul de constituire a acelei societăţi îl găsim autentificat sub nr.370/21.02.1915, de către Notariatul de pe lângă Tribunalul Ilfov, legalizând, într-un fel, exploatarea acestei bogăţii; ocupantul, însă, nu şi-a asumat nici-o obligaţie faţă de statul român. Ca orice cotropitor, Germania, atunci, a luat cât a putut din averea poporului român, fără a mai cere îngăduinţa cuiva.

Alexandru Marghiloman (1854 – 1925), devenind prim – ministru din partea partidului conservator, le-a dat atunci nemţilor totul... pe gratis, prin încheierea „ruşinoasei păci” de la Buftea, în anul 1918. Pildă vie pentru noii succesori ai săi de după 1989, care, şi ei, odată ajunşi la capu’ trebii, au dat şi dau tot ce se vrea, numai să placă străinătăţii, aşa, ca vajnici responsabili cu deznaţionalizarea, rămânând, singur, în cloaca istoriei.

*

Prundul Mânăstirii, Jiul Sec şi Plopişul din Bălăceşti, Ogaşul Despii, Valea lui Vulpe, Valea lui Lazăr şi Valea Scoarţei din Rovinari, Matca Roşiei, Matca Temişenilor, Matca Tismanei, Matca Găleşoaiei ca şi dealurile: Cimpoca, Tehomir şi Pinoasa, laolaltă străbătute de râurile: Jiu, Jaleş şi Tismana, deopotrivă, cu luncile şi colinele Fărcăşeştilor, Urdarilor, a celor din Sărdăneşti, alcătuiau un imens bazin carbonifer, peste care, satele, unele mai nimicite ca altele, sălăşluiau în izbelişte. Acestora li se putea spune sate mai mult prin populaţia lor decât prin ceea ce s-ar fi numit ca aşezări. De aici şi numele multor oameni ca: Bordei, Covercă, Coteţ, Polată, Firidă, Covei, Găuşină, Flămându, Săcui, Pomană, Trăistaru ş.a. întregite cu porecle pe măsură, unele stăruind şi-n ziua de azi.

*

În partea vestică a satului Rogojelu, prin anii ’20 ai sec. XX, dr. Costinoiu săpase o galerie de coastă lungă de 25 de metri şi două puţuri de mică adâncime, demonstrând că pe toată întinderea, de la Rovinari până în Timişeni, subsolul ascundea o imensă cantitate de cărbune; iar, în anul 1924, la fel, tot un distins cercetător, profesorul Grozescu s-a întors pentru a doua oară în această zonă, lărgind aria cunoaşterii zăcământului, spre Nord, până aproape de primăria din Bălăceşti”. Astfel că Bălăceştii, deopotrivă cu Rovinarii, Poiana, Stejerei, Roşia de Jiu, Găleşoaia şi Pinoasa, au început să trezească apetitul multor înnăimiţi la gândul că-n furca pământului acestora – mari comori îşi aşteaptă „stăpânii”. Speranţe – de ce nu – se înfiripaseră şi în fiinţa localnicilor care se şi vedeau slujbaşi ori acţionari, mai la adăpost de grijile vieţii.

Ei bine, se înhămară mulţi la treabă. La primul eşalon se înghesuiră cei ce doreau averi făcute mai la repezeală, dând pe faţă un zel orb şi bigot, sub dispreţul majorităţii. Alţii, fără să ştie bine pentru ce, se lăsară pradă unei agitaţii rătăcite şi fanatice. Cârciumile – acum din belşug la toate răspântiile satelor – colcăiau de lume felurită. Dacă ne raportăm la anii 1922, întâmplarea zilei era una şi aceeaşi: plecarea multor concetăţeni în America, în Australia şi Canada. Despre cei plecaţi se vorbea atât de confuz şi discordant încât oamenii rătăceau cu gândul, neştiind ce să considere adevăr. Totuşi, nemaiîntorcându-se nimeni de pe acolo – asemeni celor „duşi” – începuse să prindă ideea că, toţi, şi-ar fi găsit norocul!

Lor, celor rămaşi aici, le venise „fericirea” în poartă. Sub casele şi pământurile ce le aveau, sălăşluia atâta cărbune, făcându-i pe unii să cadă în extaz, parcă purtaţi de o imensă arcă, drapată feeric numai cu nestemate!

După multe zbateri, cei cu iniţiativă, „au obţinut Decretul Regal nr.224 din 13 mai 1922, iar cu două zile mai târziu au primit şi Ordinul Prezidenţial nr.26, în care temei, la 01 septembrie, acelaşi an, s-a întocmit procesul verbal de punere în posesie a Societăţii de Tehnică Minieră Rovinari, care, de acum, devine Societatea Civilă în Participaţiune Rovinari, transformată mai apoi în Societatea Română pe Acţiuni, ajungând şi aceasta ca, la numai câteva luni, să-şi schimbe denumirea în Societatea Anonimă Tehnică Minieră Rovinari”.

„Anonimă!” Cum altfel?!... La o adicătelea – „prinde orbul, scoate-i ochii?!”

Şi, ca să vezi Dumneata! Tot schimbând la denumiri, la locuri de înfiinţare şi reînfiinţare, mai „alambicând” statutele şi regulamentele ca suport juridic, oamenii de afaceri de atunci au dat lecţii solide celor ce aveau să se ivească în ultimul deceniu al secolului XX, asupra modului de obţinere fără nici un efort a fondurilor băneşti din bugetul statului, cât şi despre căile de sustragere din calea cerinţei fiscale, lăsându-se, totuşi, consumaţi în judecăţi, ca toţi iubitorii de arginţi, de altfel.

Conducerea statului român, la rândul ei, era preocupată de dezvoltarea industriei. Dar, interesele celor implicaţi în afacerea „Rovinari” se rezumau doar la câştig, din îndemnul: „Fiecare pentru sine, Dumnezeu pentru toţi!” Aşa că, multă lume scăpătată a rupt de la gură, din puţinul ei, pentru a cumpăra acţiuni, spre a-şi face loc la împărţeala ce se anunţa a fi „profitabilă”... Ce măi!

*

Numai că, toţi acei naivi, au fost lăsaţi pradă amăgirilor pe care le iubiseră, ajungând acum să deplângă spulberarea speranţei lor! Deznădejdile se ţineau lanţ. Strângătorii banilor se făceau nevăzuţi; apăreau alţii – care mai de care mai limbuţi – cu alte promisiuni şi, tot aşa, până când s-a stors ce s-a putut, iar producţia – mult aşteptata producţie de cărbune „săraca” – n-a acoperit nici pe departe cheltuielile, ca să nu mai aducem vorba de mult – râvnitul profit.

De!... Ca mai întotdeauna, la cărbune! Din ce să se fi obţinut acel profit? „când abia în anul 1924 s-au scos 224 tone de cărbune: în 1926 cam 2807 tone şi numai 107 tone în anul 1927. Şi acestea, spuneau martorii oculari, fuseseră aduse la suprafaţă prin improvizări şi rudimentarism, făcute pe Valea Rovinarilor, Ogaşul Despii şi Valea Scoarţei, ce mărginea satul Poiana de Rovinari”.

Cu toate parastasele, postirile şi rugăciunile lor, oamenii din Rovinari, din Bălăceşti, ca şi cei din satele învecinate, continuau să se afunde în sărăcie şi lipsuri de tot felul. Pământurile nu mai rodeau din cauza secetei, tifosul, febra tifoidă şi pelagra nu mai conteneau; animalele mai întâi vândute pentru datorii dar şi prin neprăsilă, în fiecare gospodărie îşi reduseseră numărul înspăimântător iar femeile începuseră să afle cum să-şi ferească pântecul de sarcină, temătoare la neputinţa înzestrării copiilor.

*

Şi, totuşi, mai veni o licărire de speranţă.

„Se eftă” că la Rovinari s-ar mai deschide nişte lucrări. Aşa a şi fost: La 27 septembrie 1929, Societatea Anonimă Tehnică Minieră Rovinari, înglodată în datorii, a dat mina în arenda numiţilor: E. Werner, N.B. Schiumtzer şi M. Hasan, prilejuind prefectului de  Gorj, de atunci, marcarea unei bile albe în disputa cu opoziţia, pentru concretizarea iniţiativei autohtone („curat”), deşi se aflase că cei trei întreprinzători veniseră să-şi joace ultima carte, după ce, mai întâi, aşteptaseră, pe aici, asemenea câinilor pe lângă calul slăbit, stând să cadă!

Aceştia, prin împuterniciri şi autentificări notariale, luând-o din primărie în primărie, începând cu cea a Bălăceştilor, îi anunţă pe localnici cum că ei ar fi „salvarea” întruchipată, că, în sfârşit, „nimeni nu va flămânzi, având sub opinci aşa o mare bogăţie!”

Triada întreprinzătorilor înainte-pomeniţi, au extras în acel an (1929) numai 400 de tone, aducând mina, de acum irevocabil, în stare de faliment.

Societatea, la rândul ei, a pornit procesul de reziliere a contractului pe motiv că cei trei întreprinzători nu şi-au respectat obligaţiile, anume că: „ Nu s-au preocupat de exploatarea şi vinderea cărbunelui; nu s-a făcut plata muncii la tona de cărbune; condiţiile de muncă practicate fiind rudimentare şi nu au plătit impozitele, nici sumele datorate societăţii ca arendă”.

Orice zvon, dacă-i rău, se confirmă cu rapiditate! Aşa că, aflând de închiderea minei, ca şi cei din satele învecinate, oamenii din Bălăceşti şi Rovinari începură să jelească vedenia nădejdii lor.

După anul 1929, se aşternuse iarăşi deznădejdea.

*

Biata lume – despuiată şi de puţinul cel mai avusese cumpărând acţiuni fără valoare la mină ori la imaginare corporaţii sperând la niscai câştiguri cum li se promitea de către agenţii ce băteau atunci satele din poartă-n poartă îndemnând, cu parşivism, la „pofta de a agonisi ş-apoi la îmbelşugare şi plăceri!” – biata lume, zic, trăia de azi pe mâine, fiecare cu povara sa de spaime, fără gaz, fără sare, fără săpun, fără alte leacuri decât descântecele şi buruienile; ş-apoi, nici tămâie, nici lumânări, nici gulere…De-acum, pe lângă celelalte boli, ş-aşa năprasnice, mai reapăruseră tuberculoza, râia şi dalacul. Firul vieţii fiecăruia se depăna „cum o da Dumnezău!”

Proslăvitorii marilor iluzii s-au împrăştiat prin lume.

Destinul nu frânează ci grăbeşte orice deznodământ! Prin urmare, până în anii 1950, cu mici întreruperi, cercetătorii  Onicescu şi Chiriac, fără tihnă, au sfredelit toate luncile, colinele şi dealurile de o parte şi de alta a Jiului, începând de la biserica din Bălăceşti şi până în aşezările Sărdăneştiului şi Strâmbei, spre Filiaşi, au investigat, au calculat şi estimat o mare parte a rezervelor de lignit scrutând viitorul şi dând mari şanse dezvoltării pe seama acestui cărbune, a industriei româneşti.

*

Pe acest fundal, deznădăjduit, în ziua de 17 a lunii martie 1950, a venit la noi, în Bălăceşti, fostul perceptor Ion Oproiu, anunţându-ne că „nu-i minciună!” De data asta încep, cu adevărat, lucrările la Mina Rovinari. Cine vrea să se înscrie, să vină la primăria Rovinari, în dimineaţa zilei de 21 martie”. Cu acelaşi mesaj, Oproiu mai umblase şi prin alte sate.

Apele or mai fi dormit în noaptea următoare, dar noi, nu!

În ziua sorocită ne-am îndreptat spre Rovinari, cu noaptea-n cap, din toate părţile, în grupuri mici, mărindu-se şi formând adevărate şuvoaie, pe măsură ce se apropiau de primărie.

Deşi destul de rece, dimineaţa aceea descinsese peste biata lume – aflată iarăşi pe drumul nădejdii (a câta oară?) – găsind-o mai mult dezbrăcată, nehrănită şi fără scop: unii se aflau numai în cămaşa şi izmenele cu care dormiseră peste noapte, desculţi, cu capul descoperit; alţii purtau pantaloni din dimie ori drugani, dar fără haine; o parte aveau câte o haină care abia de se mai ţinea în cusături, roasă şi peticită, dar fără pantaloni. Cei întorşi de pe front, puţini câţi mai scăpaseră teferi măcelurilor de la Cotu Donului şi din Munţii Tatra – deşi „binecuvântaţi” de Petraiche Lupu – mai purtau şi ceva efecte militare şi chiar câteva decoraţii, de impresie, colorând mulţimea ca pe o bizarerie. Cu toţii, însă, prin înfăţişarea dezolantă, prin vorbăria tot mai înteţită – vădind, de departe, lupta celor mai incisivi de a se face ascultaţi în rostirea gândurilor proprii despre viitor – dădeam imaginea unor adevărate gloate scăpate din cine ştie ce pedeapsă.

Cei mai mulţi veniseră să vadă şi să audă „cu urechile lor”, ce şi cum!

Rotindu-şi ochii peste mulţimea adunată, primăriţa, tovarăşa Olaru, ne-a încunoştinţat despre începerea lucrărilor la mină. Revelaţia adunării a constituit-o prezenţa unui om – a unui om cu totul deosebit, care a depăşit aşteptările noastre, surprinzându-ne în mod neaşteptat de plăcut.

Era inginerul George Drosescu. Acel bărbat tânăr pe care-l aveam în faţă, plin de consistenţă umană, cu corp atletic, bine legat în fibra prin care abundau muşchii dându-i multă profunzime şi vigoare; cu fruntea lată din care porneau rădăcinile puternice ale unui păr dens şi negru; având faţa cu nuanţe hindice şi privirile murelor coapte, emanând o mare forţă interioară dublată de o autoritate pătrunzătoare, îl puneau în evidenţă ca pe un răzvrătit potrivnic greutăţilor vieţii, întruchipând un mare curaj în a începe „zidirea” Rovinarilor.

Avea mereu cu dânsul un străjer: Conştiinţa sa!

Cum a ajuns aici, inginerul Drosescu? Cităm din cele notate de Domnia sa:

„Anul 1950 – eram salariat al Comitetului Provizoriu al oraşului Târgu-Jiu în cadrul secţiei Industrie şi Gospodărire Locală unde executam o serie de construcţii edilitare din planul de investiţii al oraşului.

În ziua de 15 martie 1950 sunt chemat la secretariatul Preşedintelui Comitetului provizoriu al judeţului Gorj. Respect indicaţia şi mă prezint imediat la respectiva persoană, care dintr-un început mă întreabă dacă pot să deschid o mină. Surprins de întrebare, răspund: „cred că da”. În continuare îmi precizează: Am nevoie de cărbune în termen de 30 de zile şi nu am nici-un ban de investiţii. Îmi comunică, de asemenea, că din acel moment sunt salariatul Comitetului Judeţean, mi se pune la dispoziţie mijloc de transport pentru alegerea locului unde consider că ar fi indicată şi aş propune deschiderea minei. În acelaşi timp îmi recomandă, ca primul drum să-l fac la primarul din Albeni, căruia să-i cer să mă ducă să văd cărbunele pe care i l-a arătat şi dânsului.

Plec imediat la Albeni, unde primarul mă duce pe valea pârâului Hârnea. În dealul Magheru am găsit aflorimente frumoase în trei puncte: Piscu cu Peri, Ursoaia şi Cârstoaia. Accesul era însă asigurat pe o distanţă de cca. 3 km de un drum de pădure neamenajat care nu prezenta garanţie de circulaţie nici cca. şase luni pe an. Transportul urma să se facă numai cu carul, pe o distanţă de 35 km până la gara Târgu-Jiu. Am prezentat situaţia şi am continuat cercetările în alte zone ale judeţului.

Astfel, în data de 16.03. ne-am deplasat la Rovinari, pe Valea Rovinarilor, şi la Urdari pe dealul Mânăstirii.

În 17.03, la Schela, 18.03 la Motru, 19.03 la Mătăsari.

În urma cercetărilor în aceste localităţi m-am hotărât asupra zăcământului de la Rovinari, care prezenta multiple avantaje faţă de celelalte zone şi anume: În această zonă mai avuseseră loc lucrări de exploatarea lignitului între anii 1916 – 1918 prin Societatea Tehnică Minieră. Distanţa de transport a lignitului la gara Târgu-Jiu este cea mai redusă faţă de celelalte puncte cercetate. Transportul este asigurat tot timpul anului fiind vorba de un drum naţional ce deservea în acelaşi timp alte două centre industriale ale Sovrom Petrolului – Bâlteni şi Ţicleni.

Propunerea mea a fost acceptată. Am solicitat bani pentru procurarea de unelte. Mi s-a avansat de la Întreprinderea Combustibilul Gorj pe bază de chitanţă suma de 5000 de lei. Am procurat 10 sape, 40 de lopeţi, 5 târnăcoape şi 9 cazmale. În 20 martie m-am deplasat din nou la Rovinari, unde am luat legătura cu primăria comunei, stabilind pentru a doua zi o mobilizare a sătenilor pentru o întâlnire la primărie.

Pe data de 21.03. adunarea a avut loc cu o participare destul de numeroasă, care a primit cu bucurie vestea deschiderii unei mine, comunicându-li-se de asemenea că se solicită angajarea de muncitori”...

Şi, astfel, la Rovinari „a pogorât magul viitorului” în persoana inginerului George Drosescu, fiul fostului proprietar al minei Schela. S-a instalat într-o căsuţă mică, situată în curtea lui Vasile Firondoiu – o căsuţă cu două camere, cu faţa spre drum, având funcţionalităţi de birou, dormitor, bucătărie şi magazie pentru unelte.

„În data de 22 martie” – ne istoriseşte, iarăşi, domnul Drosescu – „am început lucrările de cercetare pe Valea Rovinarilor, la circa 100 m de şosea, în punctul R1, cu trei muncitori şi am continuat şi în zilele de 23 şi 24 fără succes. Locul ales prezenta infiltraţii puternice de apă, grohotiş şi nisip; astfel că am renunţat. În ziua de 25 martie alegem un alt punct la cca. 200 m distanţă de şosea (R2), unde dintru început rezultatele au fost încurajatoare. În ziua de 27.03 s-au extras primii cărbuni, cca. 10 tone”...

La acea dată, şi eu , alcătuitorul rândurilor de faţă, am început munca aşa cum ne reaminteşte chiar distinsul şef:

„Dragă Mihai, ... Dacă cumva ai uitat, trebuie să-ţi precizez că prima oară ai lucrat la mină în luna martie 1950, între 27 şi 31 luând un salariu de 798 lei pentru acele cinci zile”...

„Noroc bun!”

                   G. Drosescu

„Noroc bun!, zămislitor al atâtor destine”.

„Atunci el porni şi eu îl urmai”.

*

În ziua de 22 martie, dimineaţa, s-a început lucrul. Fiecare muncitor aducând cu sine: lopeţi, sape, târnăcoape, sfredele ş.a. făcute de fierarii: Blendea din Poiana având ciocanul şi nicovala dăruite de fostul prim – ministru Tătărescu; Bâzu din Drăguţeşti, cu nicovala adusă de el în raniţă tocmai din caucaz, de pe front şi de Matei Piper din Bălăceşti, care lucra mai mult cu o mână, cealaltă (stânga) i-o veştejise un soldat neamţ ca represalie că n-a putut să-i „fabrice” Mariţei (amanta lui) o sapă din sabia ce-o avea în dotare.

Mina veche, a început cu construcţia drumului, din cel naţional, către punctul de lucru (R2). Acest drum, amenajat în ziua de 29 martie, prin spatele casei învăţătorului Vinulescu, urca pe lângă casa lui Trăncău, coborând mai apoi pe firul unui pârâiaş format pe Valea Rovinarilor. Porţiunea de la locul de încărcare până în vatra acestui fir de apă s-a podit cu tufărişuri din preajmă.

În ziua de 30 martie s-a expediat primul camion cu lignit la Târgu-Jiu. Atunci, aproape tot timpul de muncă l-am consumat împingând de acel camion, distrugându-ne zdrenţele de pe noi.

Eram vlăguiţi de frig şi de foame. O bucată de mălai în mijlocul căreia ne pusesem de acasă câteva linguri de fasole, cu câte un fir de praz alături, alcătuiau „pachetul” cu hrana ce ne-o „administram” pe-apucate, rămânând antrenaţi toată ziua cu activităţile dispuse. Abia seara, către sfârşitul programului, cuprinşi de istov, secătuiţi, ne căutam unii pe alţii şi apucam potecile către casă la şapte – zece kilometri depărtare.

Transportul cărbunelui a continuat cu două camioane aduse de la Turnu Severin şi cu carele trase de boi (chirigiii fiind din Moii, Rovinari şi chiar din Vâlcea).

Numărul lucrătorilor a crescut de la trei în ziua de 22.03 la 53 în data de 31.03.

În ziua de 28 martie 1950 ni s-a adus la cunoştinţă „Deciziunea nr.109”, care s-a înscris definitiv ca fiind „Actul de naştere” al primei mine pentru exploatarea organizată a cărbunelui din această vatră de ţară.

Cum alineatul 1 al art.2 din respectiva deciziune a fost reprimat timp de peste o jumătate de veac, prin îndepărtarea din text a numirii domnului George (Gil) Drosescu, ca cel dintâi conducător al Minei Rovinari, spre normalitate, în cele ce urmează vom prezenta forma completă a acestui act de începuturi:

                                               „R.P.R.

         COMITETUL PROVIZORIU AL JUDEŢULUI GORJ

                                    Secţiunea Secretariat

                                     DECIZIUNE Nr.109

         Noi, Comitetul Provizoriu al Judeţului Gorj,

         Având în vedere nevoile de combustibil atât pentru Întreprinderi cât şi pentru combustiune domestică;

         Având în vedere bogăţiile subterane ale judeţului Gorj;

         Având în vedere dispoziţiunile pentru punerea în valoare a bogăţiilor locale prin Întreprinderi Chibzuite;

         Având în vedere dispoziţiunile art.27 şi 72 din legea pentru aplicarea Sfaturilor Populare şi art.5 din Regulamentul pentru funcţionarea Comitetelor Provizorii,

                                               DECIDEM:

         Art.1. – Pe data de 15 Martie 1950 se înfiinţează Întreprinderea Chibzuită  pentru exploatarea lignitului din cuprinsul judeţului Gorj, denumită „LIGNITUL” şi va funcţiona până la noui dispoziţiuni ca o secţie a Întreprinderii din Combustibilul Gorj. –

         Art.2. – Pe data de 15 Martie se numeşte conducător tehnic al acestei secţii, tov. Drosescu Gr. în categoria 9 de salarizare, mediu, tabela 2 cu 10.850 lei pe lună. –

         Se angajează la această exploatare pe aceiaşi dată până la 60 lucrători plătiţi cu ziua. –

         Art.3. – Secţiunea Secretariat, Cadre şi Gospodăriri şi Industrii locale va aduce la îndeplinire prezenta deciziune care se va comunica celor în cauză. –

                            Astăzi 31 Martie 1050.

         PREŞEDINTE,                                        SECRETAR,

             N. PETCU                                              OLINGHER”

*

Primii „lucrători plătiţi cu ziua”, în luna martie 1950, au fost următorii: Dumitru Rusu, Ion Mihu, Ion Fârţă, Constantin Crăciun, Niculaie Burlan, Nicoulaie Oproiu, petre Onea, Vasile Butan, Dumitru Onea, Petre Perneş, Dumitru Câţoi, Vasile Văduva, Vasile Popescu, Vasile L. Popescu, ilie Irod, Mihail Pasere, Ion Bârzava, Alexandru Cucu, Iacob Fărcaş, Alexandru Cican, Vasile Moşoiu, Gheorghe Strinu, Vasile Trohonel, Ion nanu, Constantin V. Văduva, Dumitru Văcăroiu, Petre Alexandrescu, Victor Burlan, Lăchiţă Bârsan, Constantin Burlan, Dumitru Burlan, Ion Cidoiu, Dumitru Cidoiu, vasile Alexandrescu, Gheorghe Dumitru, Constantin Văduva, Dumitru Cucu, Ioana Bobină, Mioara Mihu, Vasile V. Butan, Gheorghe Alexandrescu, Ion Molfică, Nicolae Rovenţa, Aurel Pârâianu, Iosef Streja, Tuchi Lătăreţu, Ion Bordâncă, Vlad Utubac, Victor Blendea, Constantin pricorici, Ion Oproiu şi Ion Popescu.

*

Din lipsa banilor lichizi, luni în şir, puţinul de leafă o primeam mai mult în natură: în zilele de sâmbătă, la ieşirea din şut, ni se dădea câte o pâine neagră de două kilograme („dubla” – cea mai bună pâine pe care am mâncat-o vreodată); un kilogram de fasole şi două sute de grame de slănină sau untură. Cine se încumeta îşi mai putea procura de aici şi mălai. Mişcarea acestor alimente se evidenţia într-un registru în sistem de economat. Muncitorii ziceau că „Ăsta-i şantieru’ Cucu, nu sunt bani, da’ e de lucru!”, care adevăr începuse a fi scris cu vopsea peste tot.

Numărul personalului „plătit cu ziua” ajunsese la 60, potrivit Deciziunei nr.109 (asta, cam prin aprilie 1950). Plata lunară alterna între 3000 şi 5000 de lei, la valoarea de – dinaintea etatizării aplicate în februarie 1952, când suta de lei a devenit 5 lei.

În primele săptămâni, aproape jumătate din timpul de muncă îl consumam împingând de cele două autocamioane, care parcă veniseră să se înmormânteze acolo, odată cu noi.

La 16 iulie 1950 au început lucrările la prima galerie, „Galeria de Est”, devenită galeria principală. Iniţial s-a lucrat cu două echipe conduse de Iosif Lazăr şi Ercei Arpad, avându-l ca maistru pe Iosif Jelemen (Kulik). Aceşti oameni, în lunile ce au urmat, s-au afirmat şi ca instructori ai primilor muncitori calificaţi în meseriile de mineri şi ajutori mineri. Programul şcolar, planul tematic, întocmirea lecţiilor şi susţinerea cursurilor se efectuau de către domnul Drosescu mai mult noaptea, la lumina unei singure lămpi cu petrol, într-o sală a şcolii lui moş Dilaba, cea veche, cu tencuielile şi tavanele de mult mântuite.

Rodnicia anului 1951 la mină, aşa cum ne-am referit mai înainte, a presupus, calificarea localnicilor, organizarea muncii în trei schimburi, creşterea patrimoniului cu 3 vagoneţi, cu 100 m.l. şină şi cu 2 cai orbi; folosirea unei metode speciale de buraj a explozibilului, care să rupă în blocuri mari şi creşterea producţiei zilnice de cărbune la 30 – 40 de tone.

Totodată, au fost constituite 15 grupe de lucru pe activităţi de producţie, reparaţii, transport şi investiţii, în fruntea cărora au fost: Grigore Crăciun, Roma Popescu, Nicolae Onea, Romică Pănescu, Iosif Kelemen, Martin Bara etc...

La sfârşitul anului 1951, Mina Rovinari (Mina Veche) dispunea de o reţea de 304 m.l. de galerii cu linii „decauville”, cât şi de strictul utilităţilor în măsură să asigure continuitatea producţiei.

Pe acel an (1951) consemnăm extracţia şi livrarea cantităţii de 4600 tone lignit.

*

Atunci – din iniţiativa Comitetului Provizoriu al Judeţului Gorj -, pentru a supravieţui, mina a trecut de la Întreprinderea Combustibilul Gorj, la Întreprinderea „9 Mai” Târgu-Jiu, cu sediul peste Podul Jiului, crezându-se că aceasta ar fi ceva mai bogată; aş! ţi-ai găsit-o!

Şefii acelei întreprinderi acceptaseră preluarea minei la gândul că, prin ea, îşi vor echilibra bugetul propriu şi vor depăşi momentele grele care abia dacă le mai suportau.

Luând notă de scăderea producţiei de cărbune din lipsa banilor, Sfatul Popular Raional Târgu-Jiu a decis ca, începând cu luna septembrie 1952, Mina Rovinari să treacă de Întreprinderea „30 Noiembrie”.

Şi, tot aşa, mergând din păcăleală în păcăleală, către sfârşitul anului 1952, mina ajunsese iarăşi în pragul încetării activităţii. Fără legături solide cu eşaloanele superioare; în raporturi scăzute cu furnizorii şi beneficiarii – ca şi-n ziua de azi, unităţile direct productive trebuiau ţinute sub obroc, nu cumva să aibă „ştampilă rotundă” – mina, neajutorată, mai primi o lovitură, aproape mortală, dar nu cea de pe urmă: în luna decembrie fu oprită repartiţia lemnului, dispunându-se ca, începând cu anul 1953 „lemnul de mină să se asigure din resursele locale”, ceea ce a însemnat, încă o dată, încetarea producţiei.

*

Declinul Minei Rovinari (Mina Veche) părea că nu mai poate fi oprit. Până într-o zi, până când... dar, să-l invităm în „forum” tot pe domnul Gill Drosescu:

„În această situaţie m-am gândit la schimbarea metodei de exploatare în subteran cu extracţia prin carieră – în acest sens, în luna martie 1953, fără nici-o aprobare şi chiar fără ştiinţa întreprinderii tutelare, încep lucrări de sondaj în punctul „Lespezi”, la circa 10 metri de malul Jiului. Rezultatele sunt peste aşteptări şi iau următoarea iniţiativă: Sistarea lucrărilor subterane din Valea Rovinarilor, cu menţinerea unei echipe compusă din trei muncitori pentru întreţinerea subteranului şi a trei paznici pentru paza incintei. Restul personalului muncitor trece la lucrările de dezvelire şi extracţie la Balta Unchiaşului (cum avea să se numească noul punct de lucru). Decopertarea cărbunelui se făcea cu lopata (nişte lopeţi imense, ciclopice, cărora li se spunea <inima lui Stalin> şi cu târnăcopul, transportarea materialului cu roaba, descărcându-se în apele Jiului, care îl ducea în aval, noaptea”.

Ideea este ca o sămânţă: dacă o semeni, o răsădeşti, o uzi, rodeşte!

*

CARIERA BALTA UNCHEAŞULUI prinsese contur la „Lespezi”. Munca se organizase pe două schimburi, mulţi muncitori, îndeosebi cei din schimbul de zi, uitau să mai plece acasă, deşi toaca bătea regulat isprăvirea programului; cărbunele continua să se transporte la Târgu-Jiu, la rampa gării, cu carele, de către Nicolae Butan, Nolică Trăncău, Cezar Dimoiu şi Toma Dragu, din Rovinari. O pricină (încă una) tot avea să se ivească:

Să-l cităm iarăşi pe domnul Drosescu:

„În data de 25 mai 1953, ne spune Dumnealui, soseşte în inspecţie la mina subterană Rovinari, inginerul Gheorghe Preda, din cadrul Ministerului Industriei Locale – Sectorul Extractiv. Paznicul de serviciu îi transmite că nu este nimeni, toţi muncitorii fiind la – Mina de la Jiu. Acesta rămâne complet dezorientat şi, surprins, cere paznicului ajutorul de a ajunge acolo.

Paznicul chemă vagonetarul de la întreţinere, care îl duce la – Mina de la Jiu. Aici, de cum coboară din maşină, vede o tranşee de cca. 80 – 100 m lungime, în care se contura un strat de cărbune de 5 – 6 m grosime şi o copertă de steril între 2 şi 3 m grosime. Cum am venit să-l întâmpin, mi se adresează aproape strigând: Ce-ai făcut? Vrei să intrăm toţi la puşcărie? După mai multe explicaţii şi lămuriri la întrebările ce mi le punea, totul a intrat în normal. Am plecat la Târgu-Jiu, am luat legătura cu conducerea întreprinderii şi mi-a solicitat să întocmesc un memoriu cu propunerea de exploatare a lignitului din Balta Unchiaşului, în condiţii de carieră”.

Prin urmare, pe malul stâng al Jiului (cam pe unde este hotarul dintre carierele Balta Unchiaşului şi Cicani), „s-au efectuat patru sondaje de circa 7 m, folosind o vergea de fier lungă de 6 m, în vârful căreia s-a ataşat un burghiu; trei dintre aceste patru sondaje au mers continuu în cărbune”, mai menţionează domnul Drosescu, deplângând neputinţa formării certitudinii sale „din cauza condiţiei rudimentare a determinării sigure”; afirmă convingerea sa că în lunca Jiului „există un strat de lignit de 8 – 12 m grosime, care se întinde fără întrerupere pe sub dealuri, din dealul Cărbuneştilor până sub dealurile dinspre Severin”; se necăjeşte că, „doar manual, cu roabele şi cu sfredelul” poate garanta numai „trei milioane de tone ce pot fi scoase fără nici un material, ci numai cu 2 motopompe de 4 ţoli sau două electropompe”, la care se mai adaugă nevoia dotării cu „cca. 3 – 5 vagoneţi şi un mic grup electrogen necesar acţionării troliului de scoatere a vagoneţilor pe un plan înclinat”. În fine, memoriul sesizează că, văzut din acel punct de lucru „câmpul pentru carieră” conturat „prin sondaje”, poate ajunge la „100 – 200 milioane tone”, încheind nominalizarea, spre certificare, a muncitorilor participanţi la sondaje: Petre Perneş, Ion Oproiu, Ştefan Trancău, Constantin Trufelea şi Nicolae Beuran.

Aflându-se încă în Târgu-Jiu, inginerul Gheorghe Preda din minister, dă memoriului de începere a extracţiei prin carieră, următorul referat:

„Cele cuprinse în prezentul memoriu tehnic, către conducerea întreprinderii raionale de industrie locală, corespund cu situaţia reală de pe teren şi propunem să se deschidă lucrarea prin dezvelirea cărbunelui în punctul Poiana – Gorj, în care scop se va întocmi un program de lucrări consemnate într-un proces verbal. – Târgu-Jiu, 27.5.1953”.

*

În ziua de 23 iulie 1953, soseşte la Rovinari inginerul Cristea  Apostoleanu, din partea ministerului, cercetează starea întregii activităţi, după care, împreună cu Dumitru Ciuciuc, director şi Emanoil Dumitrescu, inginer şef la Întreprinderea 30 Noiembrie-Târgu-Jiu - clarificaţi de domnul George Drosescu - stabilesc printr-un proces verbal noi măsuri de susţinere a activităţii productive de la „Lespezi” între care: continuarea dezvelirii stratului în acel afloriment, având în avans puţuri verticale de cercetare; înregistrarea producţiei de aici separat de cea din subteran; întocmirea unei documentaţii tehnice purtând şi o schiţă de plan (plan de situaţie) pentru obţinerea avizului de cercetare a zăcământului din zonă. avizul s-a dat favorabil de către Comitetul Geologic de Cercetări şi Exploatare a Bogăţiilor Solului şi Subsolului de pe lângă Consiliul de Miniştrii, sub nr. 1519, din 12 august 1953. şi, tot ca măsuri, s-a dispus: menţinerea legăturii conducerii Minei cu ministerul asupra rezultatelor; directorul Ciuciuc să se ocupe „serios” pentru îmbunătăţirea mesei de la cantină care „în prezent este necorespunzătoare”; iar, în final se menţionează obligativitatea conducerii întreprinderii de a da sprijinul acestei Mine „rămânând răspunzătoare de îndeplinirea sarcinilor trasate în prezentul proces verbal”.

Prin urmare, activitatea de producţie la „carieră”, părea să se normalizeze.  Cu puţinul de organizare, cu puţinul de experienţă munca îşi intra uşor în matcă. Oamenii se ştiau bine între ei, mulţi „făcuseră frontul” şi nu era nevoie de prea multă supraveghere sau comandă. Planul de lignit se realiza creând şi disponibilităţile băneşti necesare. Totuşi, printr-o dispoziţie a întreprinderii, în luna septembrie 1953, s-au sistat lucrările de extracţie de la „Lespezi”, reluându-se imediat cele din subteran, care la rândul lor, au fost bine organizate şi conduse.

Anul 1953 s-a „închis” cu o producţie de 5,6 mii tone realizate la suprafaţă, cantitate medie pe care am ales-o din mai multe variante, menţionate cu timpul. Producţia din subteran fiind nesemnificativă.

*

Despre existenţa unor astfel de mari zăcăminte de cărbune la Rovinari, ba încă la suprafaţă, Guvernul României a aflat într-un mod cu totul neobişnuit. Anume că, venind în inspecţie la Sonda  nr. 9 Vlăduleni (mai mult pentru a se minuna de masivul debit de gazolină al acesteia), inginerul Jitnic, consilierul sovietic al lui Gheorghiu – Dej pe probleme de petrol şi cărbune, fusese surprins, deodată, de toaca bătută pentru pauza de masă la cariera „Lespezi”. Ecoul fusese adus de apa Jiului ca un telegraf.

- Ce-i cu acest semnal? li se adresase el sondorilor.

- Se anunţă pauza de masă a minerilor la cariera de cărbune, îi explicaseră aceştia.

Cum în evidenţele Ministerului Industriei Cărbunelui nu se ştia de vreo carieră de cărbune, Jitnic, luându-şi o călăuză, a descins grabnic la carieră, unde rămăsese stupefiat în faţa respectivei privelişti pe care o întâlnise numai acolo, la el, în Rusia. De-acum întrezărind dezvoltarea industrială a României, chiar fără sprijinul „marelui aliat din Răsărit”.

„Reîntors la Bucureşti” – ne spune Domnul Drosescu – „Jitnic «face un scandal monstru» la Ministerul Industriei Cărbunelui, se duce mai apoi la Primul Ministru Gheorghiu – Dej, alarmând tot ce se putea pentru luarea în serios a Rovinarilor; după care, stările şi faptele de îmbunare a raporturilor dintre nevoile economice ale ţării şi acest viitor bazin minier «încep să se desfăşoare cu o mare viteză».

*

Imediat, la „şantierul Poiana” („Lespezi”) soseşte un grup de specialişti condus de profesorul Bujor Almăşan, pe atunci în funcţia de Adjunct al Ministrului Minelor, care, faţă de cele constatate propune celor îndrituiţi „executarea în amănunţime a lucrărilor de cercetare şi deschiderea la Rovinari a unui centru cu specific carbonifer de mare capacitate”.

Ministerul trimite geologi cu sarcina de cercetare, aceştia culeg şi prelucrează o serie de date punându-le faţă în faţă cu cele existente la Întreprinderea 30 Noiembrie - Târgu-Jiu, unde se decantaseră toate cele ştiute, asupra Rovinarilor, de-a lungul timpului.

Pentru a avea şi o confirmare tehnică a datelor, se solicită Comitetului Geologic executarea „unei reţele de sondaje de mică adâncime” în perimetrul conturat.

Ca urmare, în vara anului 1954 se deplasează la Rovinari şi încep activitatea în zona de luncă a Jiului, cuprinsă între localităţile Bălăceşti şi Strâmba de Jiu, o subunitate a ISEM Bucureşti, dotată cu 5 sondeze autopurtate, o subunitate a T.E. Constanţa şi o alta ţinând de E.M. Banatul.

Toate aceste activităţi de investigare aduc date noi, pertinente, privind extinderea zăcământului, raportul de acoperire, locurile deranjamentelor tectonice şi „surprizele” acestora, regimul apelor subterane pe orizonturi cât şi a celor din precipitaţii, calitatea cărbunelui pe zone, precum şi cantităţile de cărbune ca rezerve geologice.

*

Pe 22 octombrie 1954 apare H.C.M. 2085 prin care „Mina Rovinari” a fost transferată de la M.G.C.I.L. la Ministerul Industriei Cărbunelui începând cu 1 ianuarie 1955, după ce, mai înainte, respectiva mină aparţinea de I.M. Lupeni din cadrul D.G. a Cărbunelui, Valea Jiului. Conducerea provizorie în anii 1955 – 1956 a fost asigurată, după dl. Drăseescu[3], succesiv, de Mihai Dan, Ionel Enache şi Emanoil Bocancios.

Totodată, sus menţionata hotărâre mai precizase:

1. „Pe data de 1 ianuarie 1955 (…) se înfiinţează în cadrul Direcţiei Generale a Cărbunelui Valea Jiului, Întreprinderea Carboniferă Rovinari, cu sediul în Comuna Rovinari, Raionul Târgu-Jiu, Regionala Craiova.

Întreprinderea va funcţiona pe baza principiului gospodăriei chibzuite în conformitate cu Decretul nr. 199/949 şi va avea ca obiect exploatarea cărbunelui din bazinul Rovinari, precum şi valorificarea produselor carbonifere”.

Investiţiile s-au prevăzut pe acel an în sumă de 6 milioane lei.

Întreprinderea Carboniferă Rovinari (I.C.R.) aparţinând de Direcţia Generală a Cărbunelui Valea Jiului (director general, Mihai Suder), în subordinea Ministerului Industriei Cărbunelui (M.I.C.), devenind unitate de sine stătătoare, s-a organizat cu sediul într-o baracă plasată pe vatra a ceea ce ştim astăzi ca fostă „Uzina Veche”.

Activităţile funcţionale s-au organizat în servicii de investiţii, producţie, tehnic şi administrativ iar cele productive în două sectoare: subteran şi carieră. Numărul personalului fiind în medie de cca. 400 oameni.

Şi în anul 1954 centrul de greutate al producţiei de lignit l-a avut cariera care, a mai fost dotată, între timp cu un tractor, având montat un cabestan de scoatere a vagoneţilor cu steril pe planul înclinat.

Cam la 50-60 de metri spre Jiu se amenajase tot pe un plan înclinat, un sistem cu 30 de metri de şină CF şi trei vagoneţi traşi „afară” de iapa lui nea Nicolae Alexandrescu din Cârbeşti, cu care -  hrănind-o „cu apă, paie şi bătaie”- cum spunea el (nu glumea), continuam să scoatem cărbune: 5-6 care pe zi. Aşa am introdus atunci „noul” în producţie, căruia, spre a fi „deplin şi rodnic”, i se administrase şi „ajutorul frăţesc dat de URSS” prin aplicarea metodei „Buniev” cu deviza: „Azi mai mult decât ieri”, constând dintr-o bucăţică de scândură cu 100 de găurele mici pătrunse cu un cui înroşit, în care la fiecare tras în sus cu iapa înfigeam câte un mărăcine. După fiecare şut (schimb) număram acei ghimpi înregistrând totalul vagoneţilor scoşi cât şi producţia obţinută.

Carelor de transport al cărbunelui la Târgu-Jiu li s-au adăugat şi două autocamioane SKODA. Descoperta s-a extins către Nord, pe pământurile foştilor: prefect Căprescu, ginerele său, şi prefect Popescu. Din casele şi curţile boiereşti ce aparţinuseră odinioară acestor falnici bărbaţi ai Gorjului, acum abia dacă se mai zăresc unele fragmente de elevaţii, acolo pe un pinten de colină estică a fostului sat Poiana…Urmele acelor vestigii par mai grăbite spre pierzanie decât cele rămase din bordeiul lui Florescu, rogojinarul, care apucase să-şi ducă zilele tot în acele vremuri „ceva mai în deal, sub pădure”. Numai că, neamul prefecţilor s-a pierdut în zarea vremurilor în timp ce, neamul lui Florescu şi-a luat avânt.

Se ajunsă în acel an, 1954, şi la o mică dar primă supraproducţie: cărbunele - nemaiavând unde fi depozitat pe rampa gării Târgului, continuând să fie depus şi în jurul acesteia -, începu să se autoaprindă. Se trecu în continuare la o depozitare pe vatra carierei, aşa ca o premieră ce avea să devină peste mulţi ani o „soluţie de ordin ceresc” pentru directorii îndemnaţi să-şi ia angajamente, să le raporteze îndeplinite iar ca răsplată să primească o invitaţie la „Festivitatea” decernării unor decoraţii celor predestinaţi întru „patima” exercitării funcţiilor superioare din P.M.R., când mulţi dintre ei nici nu aveau habar despre acel cărbune.

Asta era! Producţia începe s-o ia înaintea consumului. Se vedea tot mai presantă cerinţa corelării „în aval” cu obiective industriale pe măsură.

Consiliul de Miniştrii, prim-ministru fiind Gheorghe Gheorghiu - Dej, o ţinea înainte pe a sa: „Punerea în exploatare în anul 1955, a zăcămintelor de cărbuni de la Rovinari şi Vârghişi”.

*

Cu acelaşi iureş, cu febrilitate, s-a trecut atunci şi la activitatea de pregătire în avans a producţiei de cărbune aici la Rovinari. Astfel, pe 7 februarie 1955, Consiliul de miniştri a emis hotărârea nr. 140, care consfinţea exploatarea cărbunelui din zonele de luncă, de pe ambele maluri ale Jiului, prin descopertare, stabilind responsabilităţi imediate şi de substanţă pentru începerea lucrărilor la acest nou bazin extractiv. Prin urmare, Ministerul Industriei Cărbunelui încredinţează lucrările de proiectare IPROMIN-ului şi IPCH-ului Bucureşti, cu inginerul Nicolae Arghir ca proiectant general (Doamne, ce mult fuma omul acela!), iar inginerul Gheorghe Cochină se numeşte antreprenor general, el fiind şi directorul Întreprinderii 5 Construcţii Craiova.

Lucrările de construcţii industriale şi sociale au fost încredinţate ministerului construcţiilor care, la rândul său, „calează” pe Rovinari Trustul de Construcţii Hidrotehnice, unitate cu prestigiu naţional în materie.

De cum se împrimăvărează în 1955, sunt dislocate din ţară, dirijate şi implicate în pregătirea Rovinarilor pentru viitor: Trustul de Studii Şi Prospecţiuni, care avea să execute studiile topografice şi hidrografice; Întreprinderea 5 construcţii Craiova (devenită trust), pentru a realiza deschiderea (de acum după proiect) a carierei Balta Unchiaşului, linia ferată Târgu-Jiu - Rovinari  şi grupul social cu amplasamentele aferente, provizorii; Întreprinderea Construcţii C.F., mandatată cu execuţia reţelelor de legătură şi a instalaţiilor conexe traseului căii ferate Târgu-Jiu - Rovinari; Întreprinderea 6 Construcţii Craiova (devenită trust), cu sarcina construcţiei clădirilor, echipamentelor şi utilităţilor conexe în staţiile C.F.R. Poiana, Cârbeşti şi Iaşi - Gorj, cât şi echipamentele racordurilor de intrare a liniei Rovinari în Staţia Târgu-Jiu; Întreprinderea 21 Instalaţii Bucureşti, spre a executa reţelele electrice de joasă tensiune şi instalaţiile de apă şi canalizare din grupul social şi şantier; Întreprinderea de Construcţii miniere Petroşani, ce trebuia să execute silozul mare din lemn amplasat pe capul de erupţie al sondei nr. 4 de cercetare a Sovrompetrolului, clădirile secţiilor mecanică şi energetică, precum şi sediul administrativ din satul Poiana al I.C. Rovinari; Trustul Electro - Montaj care, împreună cu Trustul Energo - Construcţii urmau să realizeze reţeaua electrică de legătură între staţiile Bărbăteşti şi Rovinari, staţia de 35 kw Poiana şi Uzina electrică de intervenţii Poiana; Întreprinderea 168 Bucureşti, pentru a asigura transportul auto în tot sistemul, transportul pe benzi şi haldarea prin hidromonitoare; Trustul Utilaj Greu Bucureşti care a pus la dispoziţia activităţii miniere din cariera Balta Unchiaşului utilajele de bază, aducând aici de la canalul Dunăre - Marea Neagră (acolo s-au sistat lucrările în anul 1955) 4 excavatoare  S.E.3 şi 10 excavatoare SKODA (RY) ori de alte tipuri (două dintre acestea erau acţionate cu abur), 16 tractoare KIROV, 9 screpere cu cupa de 6 m.c., 2 dragline păşitoare ES1, 2 elinde MARK-WERDT, 3 gredere, 5 cilindri compactori, 2 sondoze autopurtate, 20 electro-pompe, 15 grupuri electrogene IN 60,5, grupuri electrogene tip: 23 August, 25 betoniere, 10 vibratoare, 3 benzi RTV, 120 autobasculante de tipul IAZ, MAZ, BELAZ, CRAZ, ZIS şi DUMPAR.

*

Sub comanda colonelului Dumitru Zamfirescu a fost adusă o unitate militară de muncă aparţinând D.C.S.M.-ului cu 800 de militari în termen, plus cadrele şi personalul civil care s-a integrat în activităţile întreprinderilor ce le-am nominalizat mai înainte. În paralel, această unitate a mai executat dublarea liniei C.F.R. Filiaşi - Craiova şi lucrările tehnice din staţia CFR Ilie Pintilie, de pe defileul Jiului. Sediul şi incinta militarilor erau situate la circa 1 km spre sud, marcat acum de staţia C.F.R. Poiana.

Măsura asta cu armata a prins bine ca peste tot. Pentru bună purtare se mai dădeau şi bilete de voie şi cum altă distracţie nu era decât „luarea cu asalt a satelor din jur” apărură noi realităţi: unii băieţi în mod voluntar şi-au găsit aici consoartele rămânând locului, alţii au fost prinşi „cu momeală”, o parte din ei s-au trezit din băutură „în alcovuri” ca în nişte capcane, fără ieşire şi bineînţeles au fost şi cazuri de încăierări, dezertări, mici „şuteli” şi chiar încercări (nereuşite) de atragere a localnicilor în unele secte religioase. Pe ansamblu, afacerea, cu timpul a devenit benefică, mai mulţi ostaşi odată lăsaţi la vatră s-au angajat la mină, devenind specialişti de ispravă, unii dobândind şi titluri universitare au urcat diferite ierarhii cu aport în matca economică a bazinului. Evident, ar trebui să-i nominalizăm aici pe aceşti oameni. Asigurăm cititorii că ei se vor regăsi în cele ce urmează.

Ne-a impresionat atunci prezenţa a peste 100 de lipoveni, veniţi din nordul Dobrogei, care au participat la construcţia căii ferate cu atelajele proprii, cu cai şi furgoane (sclipind) împreună cu hamurile şi echipamente ce le însoţeau nişte oameni muncitori şi tăcuţi, în felul lor dând de gândit altor străini care încă nu îşi aflaseră rostul pe aici.

Concomitent, pentru muncitori s-a construit un complex social cu o suprafaţă totală de 8000 mp, compus din dormitoare, cantine, cluburi şi echipamente sanitare, amplasate în Târgu-Jiu, Iaşi – Gorj, Cârbeşti, Poiana şi Rovinari, cu capacitatea totală de cazare însumând 2000 de locuri.

*

La Balta Uncheaşului prinsese a se dezvolta cu rapiditate şi descoperta, mai întâi, cu un complex terasier: elinde păşitoare, benzi transportoare şi haldare prin hidromonitoare, repede abandonate ca greoaie, ineficiente şi costisitoare. Apoi a luat proporţii lucrul cu excavatoarele clasice de tip Sr 3, E 25, M3, Ry1, Skoda ş.a., aduse de la Canal şi cu autobasculante de tip KRAZ, MAZ, DUMPER, ZIS şi cele fabricate la Braşov, de tip: STEAGU ROŞU. Sterilul  din descopertă fiind depus pe 5 trepte de haldă interioară, pornind de la hidromonitor, dinspre Jiu, către Est.

Pe  fragmentul stratului de cărbune funcţionau staţii de pompe cu care se evacuau apele din freatic şi precipitaţii, asigurând posibilitatea tăierii, spargerii şi încărcării cărbunelui căruia i se asigurase acum un siloz de 700 tone şi o expediţie pe calea ferată pusă în exploatare între Poiana şi Târgu Jiu.

Structura organizatorică se înnoise cu secţii cuprinzând utilaje, autovehicule, lucrările mecanice şi energetice, primând Uzina electrică, dotată cu 3 motoare Diesel. Mai luaseră fiinţă birouri tehnice, economice, de organizare şi administrare.

Nimic nu încântase mai mult ca partea socială. Colonia muncitorească „arăta giugiuc”, cum îi spusese actorul Florin Gărdescu, venind pe aici la un parastas al înaintaşilor.

Un complex comercial, un club cu sală de spectacole de 200 de locuri, o cantină cu 500 locuri, un dispensar medical cu staţionar de 70 paturi, o farmacie, clădirea liceului industrial, a şcolii generale, renovarea Culei Tătărescu, a Cabanei Mogoş, a bisericii şi parcului – flancate de o sală de sport cu accent pe jocul de popice şi multe alte utilităţi. Toate acestea îi uimiseră pe localnici ca şi pe cei aflaţi în treacăt.

La muncă şi la acele stabilimente se venea de 5 ori pe zi cu trenul dinspre Târgu Jiu. Tot atunci se pusese în exploatare drumul betonat dintre Târgu Jiu şi Craiova legând Colonia Rovinari şi localităţile din jur către care se reamenajaseră toate şoselele prin pietruire, refacerea podurilor şi podeţelor de peste ape.

Toate acele mari prefaceri industriale şi sociale pregnante aici la Rovinari, ca de altfel în toată România – ne par acum de domeniul fantasticului!!

*

Primul excavator clasic românesc, cap de serie, tipul PROMEX 0,5 m.c., a fost adus aici de la PROGRESUL BRĂILA şi s-a încredinţat celui dintâi excavatorist al Rovinarilor, Nicolae Vulpe, fiul lui Constantin Vulpe din Roşia jiu, angajat în toamna anului 1954 ca mecanic, venit prin transfer de la un şantier de construcţii din Ardeal. Proba sa de lucru la angajare constând în repararea unui motor T.N., rătăcit printre fiarele de la Mina Veche. A adunat omul piesă cu piesă, a reparat ce fusese de reparat şi după 15 zile l-a pornit primind viza de angajare. Tot lui îi fusese dat, atunci în 1956, spre toamnă, să excaveze prima cupă de cărbune.

Mineri Nicolae Mălaete, Toma Nistor, Petrică Ciurea şi Nicolae Perneş, toţi localnici, rupeau cărbunele dezvelit cu ce puteau: cu securi, cu târnăcoape, cu dălţi ş.a.

La numai câteva zeci de metri era şi Nicolae Vulpe cu excavatorul, lucrând în descopertă. Nimeni nu se încumeta să bage acel utilaj în cărbune.

- Bună dimineaţa! le zise muncitorilor domnul inginer Drosescu, după ce reflectase câteva minute asupra rudimentarismului munci lor, faţă în faţă cu acel excavator.

- S-o crezi dumneata că-i bună! îi răspunseră muncitorii.

- Cum asta?

- o să ne iese sufletu’ aici sfredelind, bătând la baros şi tăind cu securile la cărbunele ăsta atât de rezistent, se necăji Petrică Ciurea, ca pentru toţi.

- Opriţi-vă! Nae - strigă atunci domnul Drosescu la Nicolae Vulpe – vino cu excavatorul aici…aşa…Ascultă la mine! Coboară cupa. Roteşte spre dreapta…Aşa…Acum ceva mai jos…nu-ţi fie teamă…Înfige cupa în cărbune…Rupe-l…şi depozitează-l sus pe coperişul stratului….

Cu o teamă greu stăpânită, cu spaima de a nu se întâmpla ceva cu excavatorul, Nicolae Vulpe, îşi luase inima în dinţi şi executase ordinul muşcând cu cupa din vâna de cărbune, ce se întindea în faţa lui. Apoi, încă o dată şi iarăşi…înscriind cu fapta asta o nouă treaptă în istoria de început a mineritului românesc la suprafaţă.

- Luaţi aminte – le spuse inginerul Drosescu celor de faţă strânşi acolo ca la un miracol – să nu uitaţi această clipă şi să nu vă ruşinaţi de ea peste câţiva ani când voi şi copii voştri veţi mânui utilaje de complexitate uluitoare, cu care veţi produce într-o singură oră tot atâta cărbune cât dă Nae cu acest PROMEX în 5 ani buni! Apoi, Drosescu se îndepărtase brusc.

- Ăsta se dili rău de tot? zise în urma lui Toma Nistor.

- Săracu! întăriră şi ceilalţi.

*

Peste localnici veniseră o mulţime de meseriaşi însoţind utilajele de pe Canal. Unii dintre aceştia au avut, la timpul respectiv, o mare contribuţie, aşa cum fuseseră: Ion Cincu, excavatorist; Ion Busneag, excavatorist; Enache Ivaşcu, excavatorist; Costică Botea, excavatorist; Mihai Scricopski, excavatorist; fraţii Gheorghe şi Ion Olteanu (zis „Piţigoi”), Dumitru Radu, Gheorghe Bâzgău, Ilie Doicaru, Nicolae Golgojan, ion Ciobănel, Ilie Girip, excavatorişti ş.a.

Toate câte se făceau şi se desfăceau, toate câte se încâlceau şi se descâlceau, începând cu anul 1956, se puneau „în undă” la Plută.

Pluta aceea, un copac, multisecular, cu un diametru de aproape 3 metri, situată la 100 de metri-sud de sediul I.C. Rovinari, devenise pe atunci locul de mare atracţie pentru toată lumea. Aici se vindea cea mai bună ţuică de prună şi cel mai bun vin. Atunci nu se practica păcatul „adăpării”. Ţuica ne costa 3 lei kilogramul, vinul 2 lei pe kil, 15 bani oul, 25 de bani turta de unt de 200 grame, 30 de bani kilul de lapte, 25 de bani kilogramul de pâine neagră, 5 lei – până la 12 lei kilogramul de salam, după calitate. Salariul mediu net  - lunar, aici la Rovinari, fusese de 702 lei, iar pe ţară de 546 lei/lună, raportat la anul 1956. eu (M. P.), lucrând în acord direct în acel an, am realizat un câştig mediu net de 5.672 lei/lună.

Corpul ingineresc se închegase destul de bine. Prin neliniştea, seriozitatea şi profesionalismul celor mai mulţi dintre ingineri – deşi dură – activitatea productivă îşi luase un demaraj efectiv bazat pe multe calcule şi studii ce trebuiau să răspundă cerinţelor imediate.

*

Toiul bătăliei încă îl mai constituia Balta Uncheaşului. Cariera aceea, la rândul ei, punea întrebări grele cărora trebuia să li se răspundă cu tehnologii de moment, specifice fiecărei etape nou apărute, ivită din natura transformării maselor de roci din viu în amorf, iar apoi în depozite de util şi steril, aşa cum au fost: coborârea excavaţiilor şi activităţii extractive cu 15 – 20 de metri sub nivelul apei Jiului, fără ecran protector, unde zilnic munceau în jur de 500 de oameni; alunecările surprinzătoare ale terenului în avansul treptelor ce se excavau dublate de apariţia faliilor îndeosebi pe latura nord – estică a carierei, punând în pericol viaţa oamenilor şi siguranţa utilajelor; alunecarea treptelor haldei interioare generată de aluviunile – foste culcuşuri – ale bancurilor de cărbune aparţinând stratului VIII, puternic alimentate de inepuizabilele ape din jur; instabilitatea haldei formate cu hidromonitorul; inundaţiile din precipitaţii ş.a.

„E-nălţător să îţi alegi un ţel/S-apoi trecând prin foc, s-ajungi la el”, maximizase la timpul său pactul norvegian Henrik Ibsen! Ţelul minerilor de la Balta Uncheaşului fusese cărbunele... tot mai mult cărbune! O nemaiîntâlnită furie ne cuprinsese pe toţi lucrătorii de aici, cu mic, cu mare. Nimeni nu se lăsa îndemnat de la spate ori supravegheat. Aproape toţi acei oameni acţionam asemeni rotiţelor unui ceasornic, uitând de masă şi de vremea rea, făcând din noapte zi, fără pretenţii la repaus şi chiar la concediile de odihnă.

Curată nebunie! Munceam 12 ore pe zi, turele de serviciu se schimbau duminica, în care lucrau numai cei din schimbul I. O întrecere socialistă „care pe care”, cu rezultatele pe echipaje, brigăzi şi schimburi, înscrise prompt zi de zi pe nişte panouri, ne luase minţile, ajungând să trăim numai pentru acele izbânzi. Măria lui Gică Văcăroiu, din Rovinari, pătrunzând până la locul de muncă să vadă ce-i cu bărbatul de nu mai vine acasă, fusese îndepărtată de către acesta cu bolovani, asemeni pustnicului ce îşi alungase mama, crezând că-i dracu’.

Aşa a fost cu putinţă ca, în primul său an plin de activitate (1957), cariera Balta Uncheaşului să excaveze prin sistem clasic, în descopertă, 272 de mii metri cubi, cu creşteri de la an la an, până la 893 de mii metri cubi şi să extragă, tot în acel prim an, 216 mii tone cărbune, ajungând la o creştere maximă de 495 mii tone în anul 1964, preluate printr-un nou siloz din beton, cu o capacitate dublă faţă de primul şi expediate în ritmul a 14 mii de tone pe zi către termocentralele Doiceşti, Câmpulung şi Craiova. Capacitatea aceea a funcţionat între  anii 1957 – 1966 şi a produs 3,1 milioane tone cărbune.

Drept s-a zis şi-aşa rămâne: „Cariera Balta Uncheaşului, înainte de toate, a fost unica şcoală românească de formare a marilor specialişti – a marilor personalităţi din industria cărbunelui ce au sculptat în imaginea greu tocmită a deceniilor V, VI, VII, VIII şi IX ale secolului trecut – cutezanţa şi faima! De neînchipuit pe atunci că – încă înainte de anii 2000, şi, mai puternic începând cu primii ani ai secolului XXI – crezul şi faptele acelor oameni vor deveni deşertăciuni, consacrând iarăşi „victoria imposibilului!”... Cât de iscusiţi bărbaţi ai acelor începuturi au putut fi inginerii Nicolae Valvanic, Dumitru Cărpenişanu, Nicolae Gheorghiu, Constantin Bănică, Constantin Bitiri, Ion Jitaru, Dumitru Ţâştea, Attila Galtoi, Ionel Bozdog, Ion Jescu, Gheorghe Gavriliu, Constantin Păsărin, Gheorghe Bujac, Dumitru Golu, Ion Dijmărescu, Nicolae Păsărin, Eugen Bărbulescu, Simion Giorgi şi cei care le-au călcat pe urme...

Cât de pricepuţi, de harnici şi de convingători au putut fi excavatoriştii: Ion Vulpe, Ion Rovenţa, Constantin Căldăruşe, Gheorghe Sărăcin, Gheorghe Bobei, Octavian Chioţea, Ion Stănişel, Ion Cucu, Grigore Cotan, Pompiliu Turceanu şi atâţia alţii, adevăraţi eroi, mulţi putrezind în pământ de tineri... Iar, despre câtă forţă au putut avea, deopotrivă, acei deschizători de drumuri, de după inginerul George Drosescu, au vorbit prin ele însele marile capacităţi extractive ce au urmat în Gorj, mehedinţi, Vâlcea, în Ardeal, Banat şi Dobrogea. Pretutindeni, în jurul acelor uriaşi, s-au format alte mii de lucrători în cărbune, deschizând în aval numeroase uzine ce au dat rost pe pământ atâtor sute de mii de români.

*

În a doua jumătate a anului 1956, avea să fie numit director al I.C. Rovinari, Nicolae Jula, fost maistru („stahanovist” cum îi plăcea să-şi zică) la I.C. Vulcan din Valea Jiului. Jula, când a sosit la Rovinari, parcă era dracu’ gol! Pe cap purta o bască ponosită, în picioare avea un fel de tenişi, iar trupul dolofan şi îndesat îi era acoperit de nişte pantaloni din doc şi un tricou înflorat cu ix-uri albe dispuse pe diagonală, asemuindu-se mai bine cu un matelot din echipajul lui „Val – Vârtej”. Însă, nasul borcănat încadrat de ochii albaştri şi tenul trandafiriu, întins, trădau un om cam la 40 de ani, bine hrănit, iscoditor şi pus în gardă.

- Dumnealui este noul director, încercase directorul general, Bogdan, prezentarea celui uns. Negăsind pe moment actul de numire şi, cu un „tovarăşulll” prelungit, în încercarea de a-i face o anumită caracterizare, fără a ştii cum îl cheamă, îi dăduse posibilitatea matelotului să-şi facă singur intrarea.

- Eu mi-s Nicolae Jula. Am fost trimis aici să vă f... pe tăţi. Asta-i cu planu’! Cine dă tare de tăt, face treabă bună, cine nu, l-a f... ’Naltu’ cu p... lui cea mare. Cu mine  nu-i merge. Nu vreau muncă făcută cu moliciune ori de mântuială; fără mâncătorii şi lucrături pe la spate; nimeni în jurul meu să nu gândească una şi să vorbească alta (ce-i în guşă şi-n limbă); nu vreau bogdăşii; n-am să stau printre voi ca ciobanu-n bâtă şi n-o să dorm în cizme. Doresc să prind cheag aici. Io nu mi-s ăla: „încalecă şi f..., descalecă şi du-te”, sau uite-o – nu-i. Iar voi să mă lăsaţi să-mi fac treaba mea; nu, eu cu bine după tine, tu cu p... după mine. De înţelegeţi ce vreau să zic, întreprinderea asta, în scurt timp, va fi ţâţă, muc şi sfârc! Acum, la treabă. Luna asta luăm şi primă!... Să fiu a dracului de nu!...

- Un analfabet exaltat, fu de părere inginerul Bozdog, aflat cu mai mulţi colegi pe şirul IV de scaune. Însă „analfabetul” a rezistat 11 ani pe funcţie, fiind cel mai longeviv director de aici.

*

La prima vedere, oricine ar fi fost tentat să creadă că între corpul ingineresc şi Jula, noul director, se vor naşte dispute, disputele vor naşte tabere, iar taberele vor crea degringolade şi instabilităţi în funcţiile de conducere şi mai sus de ele, în minister şi la partid, dacă avem în vedere importanţa naţională a Rovinarilor. Dar, n-a fost aşa! Şi asta, din două considerente:

Cel dintâi îl constituia  venirea de pe băncile Institutului de Mine Petroşani, direct pe postul de inginer şef, a inginerului Ion Jescu. După o activitate ca muncitor forestier în pădurile din Câmpulung Moldovenesc, de unde îşi trăgea şi sălaşul, în continuare lucrând ca instructor U.T.M. la Suceava şi apoi ajungând sticlar în Moravia; din calcule, dornic de afirmare, Jescu urmase cinci ani de Institut, terminând cursurile celei de a II-a promoţii ca şef al acesteia, după care, taina lui: „M-au aruncat în Rovinari asemeni bobocului de răţuşcă pus să înoate abia ieşit din găoace”. Comparaţia nu i se potrivea. Era un om inteligent, pătrundea cu uşurinţă în toate ungherele tehnice, lega şi dezlega prieteniile cu iuţeală, deosebea norul de ceaţă iar asprimea şi lipsurile îi imprimaseră o disciplină severă ce-l făcuseră în primii ani de muncă la Rovinari, să nu cadă în rătăcire. Nu manifesta  nici mândrie, nici patimă. De cele mai multe ori era acuzat de încumetare profesională şi „de port ilegal de cap”, cum mi se destăinuia.

Vorbea fluent ceha, poloneza, rusa şi ţigăneasca. Cu un ten aproape porumbar, cu nasul puţin coroiat, cu ochii vioi şi pătrunzători, cu părul negru, cârlionţat şi inundat de transpiraţie, făcând nelipsit din preajmă-i a unui peşchir cu care se ştergea într-una; cu o statură mijlocie ce lua şi pierdea greutate cu repeziciune, inginerul Jescu se prefigura mereu ca un om deosebit de agreabil, mulţi dorindu-şi cu ardoare prietenia lui. Aşa, deci, când a fost să vină la Rovinari, imediat după directorul Jula, luându-şi postul de inginer şef al întreprinderii în tandem cu acesta şi ajuns faţă în faţă cu predecesorul său, inginerul Gheorghiu, aflase de la acesta din urmă şi celălalt considerent:

- Ionică, băiatule, dacă vrei să faci carieră aici, la Rovinari, să-i zici tată numai aceluia pe care ţi-l indică mumă-ta!... Ştie ea, sărmana, de ce! Şi, când cei de la eşaloanele superioare – minister sau partid; sindicatele dă-le dracului, că nu mai au drept de grevă! – când ăia îţi bagă morcovu’ în c.., să-l smulgi iute şi să-l vâri şi tu în c...’ altora!... găseşti tu cui!

Înţelesese bine Jescu. Percepte puţine, rezonanţă mare! Adicătelea, să-i spună „tată” lui Jula şi să îşi înfrâneze pofta de nesupunere.

*

Cerinţele de cărbune, existenţa unui potenţial muncitoresc specializat pe extracţia lignitului din subteran căruia în corespundea şi o anumită dotare tehnică, dar mai cu seamă greutăţile tot mai accentuate înregistrate la Mina Veche, ştiute prin borchişuri şi fragmentări ale stratului de cărbune, au impus găsirea unor noi puncte prin care să se continue valorificarea rezervelor cantonate în zonele colinare ale Rovinarilor. Prin urmare, în primăvara anului 1957 s-a trecut la executarea primelor lucrări de deschidere a minei I urmărindu-se îndeosebi valorificarea stratelor 6 şi 5. Perimetrul de exploatare al acestora se situa în partea estică a D.N. 66 Târgu Jiu – Craiova.

*

MINA I – a fost deschisă printr-o galerie de coastă paralelă cu pârâul Scoarţa, cu orientarea V → E, susţinută parţial cu zidărie de bolţari şi parţial cu inele de bolţari în blocuri de 80 cm. Galeria s-a executat în stratul 6, pe direcţia acestuia. Comunicarea cu suprafaţa se realiza prin intermediul unui suitor de aeraj şi a unui plan înclinat. Ambele lucrări fiind susţinute cu lemn de esenţă tare.

Primele tone de cărbune au fost aduse la suprafaţă în octombrie 1959 dintr-un abataj cu front lung, cu două aripi, fiecare în lungime de 30 ml. Abatajul era susţinut cu lemn iar dirijarea presiunii se realiza iniţial prin puşcare şi mai târziu prin răpirea armăturilor, folosindu-se trolii manuale concepute şi realizate la atelierul întreprinderii. Experimentarea metodei de exploatare cu front lung s-a realizat cu ajutorul unui grup de mineri aduşi de la Filipeştii de Pădure unde existau condiţii de zăcământ similare.

Într-un timp de 3 – 4 luni minerii localnici s-au familiarizat cu metoda de exploatare prin abataje deşi lucrările se executau în condiţii de zăcământ foarte grele. Pentru valorificarea completă a rezervelor, acolo unde cărbunele nu se mai putea extrage prin acel sistem, se folosea metoda abatajelor cameră.

Preocupaţi de obţinerea unor rezultate tehnico – economice mai bune s-a trecut la înlocuirea susţinerii în lemn a abatajelor cu front lung cu susţinerea individuală având stâlpi şi grinzi metalice după proiectarea ICEMIN Bucureşti şi execuţia la Uzina Filipeştii de Pădure.

În paralel cu lucrările de exploatare a stratului 6 s-au executat lucrări pentru străpungerea stratului 5 constând dintr-un plan înclinat, care, datorită prezenţei şi aici a borchişurilor şi apelor cu debit mare, au fost oprite căutându-se alte soluţii. Aşa s-a executat un plan înclinat de la suprafaţă prin care s-a interceptat stratul 5 fiind continuat cu o galerie pe strat şi săpată sub acoperişul acesteia. Galeria a fost armată în desiş cu lemn de esenţă tare. Săparea acelei galerii urmărind şi o pantă care să asigure colectarea apelor la staţia de pompe a ridicat probleme destul de grele urmare neregularităţii stratului şi a prezenţei borchişurilor. Atunci s-a folosit fânul ca filtru la tavanul galeriei pentru reţinerea nisipului antrenat de apă. Ulterior s-a executat căptuşirea cu scândură a galeriei.

O dată realizată pătrunderea în stratul 5 s-au început lucrările de pregătire a unui nou abataj cu front lung. Dar şi acestea au fost sistate datorită unei puternice erupţii de apă care, în mai puţin de două ore a inundat întregul orizont de lucru deşi staţia de pompe funcţionase la întreaga capacitate.

Acel eşec a determinat renunţarea la respectiva capacitate de producţie.

*

MINA II – a fost o continuare a activităţii extractive a cărbunelui prin subteran. Deschiderea acelei mine II, s-a făcut în pădurea Poiana unde se sărbătorea „Ziua Minerului” de 6 august, deschizându-se printr-un plan înclinat sprijinit cu lemn de esenţă tare şi continuat cu o galerie susţinută parţial în bolţari, în beton armat şi în inele de bolţari în câmpuri de 0,80 ml. Comunicarea minei cu suprafaţa s-a realizat prin săparea a doi suitori susţinuţi în deşiş cu lemn de esenţă tare. Lucrările de pregătire a abatajului cu front lung de acolo au fost sprijinite în lemn tare iar la una din galerii s-a experimentat susţinerea metalică cu armături compuse din trei elemente. La fel, s-a continuat experimentarea susţinerii cu stâlpi şi grinzi tip ICEMIN a abatajului iar la tăierea cărbunelui s-a utilizat combina „Dombas” adaptată. Şi la Mina II extracţia cărbunelui a ridicat numeroase semne de întrebare cărora li s-a răspuns printr-un mare efort intelectual şi financiar. În cele din urmă s-a renunţat la exploatarea acelui cărbune, urmând a fi pus în valoare prin tehnologia carierei Gârla în al cărei câmp se afla iar cel din perimetrul Minei I a fost extras de către cariera Rovinari Est către anii 2007 – 2010.

Concluziile celor şase ani de experiment în acele două mine I şi II Rovinari, au stat la baza soluţiilor de proiectare, deschidere şi punere în valoare a lignitului din Valea Motrului prin lucrări miniere subterane.

La rândul lor, cei peste 600 de mineri s-au transferat la Motru. Pe structurile sociale prilejuite de aceşti oameni cu familiile lor, s-a început construcţia oraşului Motru; acum, municipiu.

*

Pe lângă marile greutăţi inerente acelor începuturi la Rovinari, alte mari vicisitudini îşi dădeau mâna punând la încercare inteligenţa şi nervii  minerilor.

Aşa, în 14 mai 1963, când pe linia Bucureasa – Cârbeşti, o rupere de nori, în numai o jumătate de oră, debordase asupra pământului imense puhoaie de apă ce s-au pus în mişcare de-a lungul pârâurilor Amaradia şi Zlaştiu, spre satul Poiana, cu efecte înfricoşătoare. Mai întâi a fost înecat satul Zlăşteni, după care s-a „măturat” organizarea de şantier a Barajului Rovinari;, calea ferată dintre staţiile Cârbeşti şi Rovinari a fost deplasată zeci de metri, pierzându-şi terasamentul şi răsucindu-se, nefiresc, în zona coloniei I.F.L.G.S. Talazurile, continuându-şi drumul devastator – cum notasem la acel timp – „inundară toate casele din partea de jos a satului Poiana, câteva dale de beton, duse de apă, loviră puternic barăcile populate din Tufiş. Copaci smulşi, cherestea, butoaie, pereţi întregi de baracamente, cazarmament, porci, vite şi păsări se duc la vale, pe unda mare a apei, cu o viteză ameţitoare. Dintr-o clipă în alta, ... ba, chiar acum (orele 19,03), digul de pe latura nordică cedează lăsând înspăimântătoarea masă a apei cu torenţii, să cadă jos la aproape 50 de metri, peste treptele de cărbune ale carierei Balta Unchiaşului, înţesate de utilaje, instalaţii sub tensiune electrică şi oameni, cu o repeziciune şi dispersie asemeni cascadei Niagara. ...Inguinerul şef Jescu, dublat de director, cu nelipsitu-i peşchir în mână cu care îşi tamponează transpiraţia tot mai abundentă, alege inteligibil momentele şi punctele grele ce impun prezenţa sa emiţând ca un vifor dispoziţiile momentului:

«Vă cer calmul de pe pământ». «Faceţi imediat contra-apelul oamenilor, convingeţi-vă la vedere de prezenţa fiecăruia; strigaţi după mine şi pentru o zgârietură». «Formaţi şi trimiteţi echipe în susul apelor pentru salvarea sătenilor şi a bunurilor».

«O mie de mineri şi militari, cu o sută de autobasculante, să blocheze viitura cu saci de nisip încărcaţi în prealabil pe prudişurile Jiului din zona Bălăceşti». «Lucică (inginerul Ionescu Lucian, şeful utilajelor), scoate urgent excavatoarele termice pe latura sudică a carierei». «Măi, Galtöy, tu, ai întrerupt tensiunea electrică din instalaţii?... mai verifică o dată». «Toată lumea să se echipeze cu pelerine şi cizme de şold... lăsaţi formalităţile». «Jitaru, Bozdog, Şerban, Mărculescu,... luaţi toţi oamenii din ateliere, montaţi pe pontoane toate pompele active, refaceţi circuitele electrice, săpaţi canale către Jiu şi începeţi evacuarea apelor». «Valvanic, ia cu tine toţi bărbaţii din sediu şi ancoraţi benzile transportoare din descopertă, ale T.U.G.-ului; îndepărtaţi de la pericol elindele păşitoare»...”.

Toată lumea rămăsese la posturi. Lucrătorii din schimbul III, cei aflaţi în concedii ori scutiţi medical se prezentaseră grabnic pe locurile de muncă, integrându-se în lupta aceea cu diavolul. Peste această dezlănţuire sălbatică, de furie şi încleştare oarbă între torenţi şi oameni, se lăsase o noapte de iad în care ploaia dezlănţuită batjocorea cu nepăsare ce mai rămăsese după potop. Fiecare muncitor sau superior, ştiind ce au de făcut, se concentrau tăcuţi pe lucrări cu speranţa normalizării vieţii productive în cel mult o săptămână.

Când, deodată, după miezul acelei nopţi de groază, un vuiet ameninţător dinspre răsărit ne înspăimântase iarăşi pe toţi. Nu durase decât cinci – şase minute, până când, alte valuri se dezlănţuiseră peste noi; cei de la ancorarea benzilor T.U.G.-ului, rămânând în viaţă ca prin minune, agăţaţi de vegetaţia terenului doar din instinct.

Timpul şi raţiunea îşi luaseră mâna de pe toată truda omenească anterioară. Băierile cerului, deschise fără măsură, trimiseseră alte huzoaie asupra noastră prin pârâurile Corbu, Dâmbova şi Scoarţa, stricându-ne tot ce trudisem. Iar, cum relele cele mai crâncene se ţin lanţ şi în viaţa întreprinderilor, în a patra noapte de la dezlănţuirea puhoaielor – noapte ce ne găsise tot în focul muncii de normalizare – o altă năpastă ne luase prin surprindere făcându-ne să ne clănţăne măselele în gură, ca cuprinşi de friguri.

Astfel, o violenţă de neînţeles la prima vedere, halda hidromonitorului se pusese şi ea în mişcare cu sute de mii de metri cubi de pământ, către Apus, acoperind complet staţia de pompare, scoţând din matcă apa Jiului, încă în viitură, şi obligând-o să înece culturile de porumb pe o suprafaţă de 15 kilometri pătraţi, la cât se întindea toată Puza – cea mai fertilă din Gorj – şi colmatând, mai apoi, albia veche a Jiului, pe mulţi kilometri, în aval.

*

Într-o asemenea vâltoare a nesiguranţei producţia de cărbune nu mai putea fi continuată. Şi, prin urmare, ascuţimile intelectuale de aici au conturat şi au argumentat ideea construcţiei unui baraj care să prevină pericolul inundării, în aval, a extracţiei cărbunelui din zonele de luncă, cuprinse între localităţile Drăguţeşti şi Sărdăneşti, pe o lungime de aproximativ 40 km.

Trebuia găsită – şi s-a găsit – forţa stăvilirii pe o lăţime de aproape 5 kilometri, între dealul Vârţului şi colina Cârbeştilor – a zăgazurilor dinspre munţi, aduse de râurile: Jiu, Şuşiţa, Jaleş, Bistriţa, Tismana şi Motru, ca şi a celor pluviale, calculate, la un loc, într-o zătonare de 115 milioane metri cubi – apă (capacitatea de retenţie a barajului), cuminţirea şi evacuarea acestor puhoaie printr-o singură albie, regularizată, cea a Jaleşului, de-a lungul a 7,2 Kilometri, spre Sud.

Premergător proiectării au fost aduşi aici numeroşi oameni de ştiinţă din Olanda, Anglia, America, India, URSS ş.a. Însă meritul acestei construcţii îl au Academia Română, proiectanţii din sistemul hidroenergetic naţional, Trustul de lucrări hidrotehnice Bucureşti şi un însemnat număr de specialişti şi  muncitori ai Întreprinderii Miniere Rovinari, peste al căror nume – prin tot ce au lăsat posterităţii – colbul uitării nu se va aşterne niciodată.

Acest baraj – asemenea altor şi mai grandioase opere naţionale – va rămâne peste veacuri monument grăitor al prezenţei unei generaţii glorioase şi fără pretenţii la gratitudine.

*

Reluând firul activităţii miniere, menţionăm că în trimestrul IV/1959, a luat fiinţă Întreprinderea Minieră Oltenia cu sediul în Craiova, având în subordine sectoarele miniere: Albeni, Roşia de Jiu (acum U.M.C. Pinoasa) şi Valea Motrului. În trimestrul III/1962, respectiva întreprindere a devenit: trustul Minier Oltenia, subordonând şi Rovinarii, dar, ca exploatare minieră. Acel trust a dăinuit până în anul 1969, când a devenit: Combinatul Minier Târgu Jiu, cu sediul unde funcţionează acum Biblioteca U.C.B. Pe toată durata existenţei lor, I.M. Oltenia şi C.M. Târgu Jiu au fost conduse de directorul general, dr.ing. Corneliu Bătăcui, flancat de directorii: Ion Jescu, Dumitru Dijmărescu, Ionel Bozdog, Dumitru Gheorghe şi Simion Popovici. Gheorghe Iliescu fiind inginer şef cu protecţia muncii.

Combinatul Minier din Târgu Jiu s-a desfiinţat în aprilie 1973, prin D.C.S. nr. 162, iar unităţile subordonate au trecut de Centrala Cărbunelui petroşani. Acel combinat avusese cele mai mari şanse de a se dezvolta. Astfel, lângă Baza Tubulară, de aici, se stabiliseră deja amplasa­mentele pentru sediul combinatului, institutul de cercetări şi proiectări miniere şi grupul şcolar minier, care aveau documentaţiile aprobate, urmând a se începe lucrările. Cearta permanentă dintre Corneliu Bătăcui şi Ion Jescu a avut ca efect desfiinţarea combinatului şi pierderea oricărei posibilităţi de a se mai construi ceva pentru minerit în oraşul Târgu-Jiu. La desfiinţarea Combinatului din Târgu-Jiu a contribuit din plin şi conducerea politică de atunci a judeţului şi conducerea Ministerului Minelor (Bujor Almăşan).

De altfel, conducerea judeţeană de partid s-a opus categoric în anul 1977 înfiinţării în Târgu-Jiu a Combinatului Minier Oltenia. Primul secretar de atunci, Ion Negrea, a afirmat că minerii trebuie să-şi ia cizmele, salopetele, casca şi şuba şi să se ducă la ei, „în bazinele miniere, unde le este locul”. S-a dovedit ulterior că locul conducerii mineritului gorjean este tot în Târgu-Jiu.

Începutul deceniului VI al secolului XX avea să aducă românilor o mai accentuată dezvoltare industrială, impunând, totodată, şi cerinţa creşterii producţiei de energie electrică pe bază de cărbuni.

Ca urmare, s-au conturat noi zăcăminte pretabile extracţiei „la zi”, urmând pregătirile necesare, constând din: exproprieri, asecări, strămutări de sate, construcţia drumurilor şi reţelelor electrice, cât şi atragerea necesarului de personal muncitor, pregătirea şi perfecţionarea profesională a acestuia.

*

CARIERA CICANI a fost prima capacitate de producţie organizată la parametri de înaltă tehnicitate. Aceasta se situa la 17 km Sud de Târgu jiu, mărginită la Est de linia satului Rovinari; la Vest de râul Jiu încă neregularizat. Pe latura nordică se află drumul de incintă Poiana → Rogojelu, iar la sud se învecina cu următoarea carieră: Beterega. Suprafaţa a fost de ≈ 290 ha teren arabil, pe o zonă de luncă; adâncimea de lucru era de ≈ 20 m, în care s-au exploatat stratele: V, VI şi VII însumând ≈ 17 m grosime. Anii de extracţie au fost: 1965 – 1974 când s-au excavat 18,6 milioane m.c. steril, în urma căruia au fost extrase şi livrate ≈ 14,5 milioane tone cărbune la termocentrala Işalniţa, cu un cost de producţie de 41,59 lei/tonă. Puterea calorifică medie fiind de 1800 Kcal/kg, iar preţul de livrare de 112 lei/tonă. Dotarea carierei a cuprins două linii tehnologice având ca utilaje conducătoare excavatoarele cu rotor tip: Sch Rs 470; personalul mediu numărând în jur de 327 lucrători cu un salariu mediu net lunar de 1348 lei/lună. Această carieră a fost proiectată de IPROMIN Bucureşti. Inginerul şef a fost dr.ing. Constantin Păsărin, avându-l ca adjunct pe dr.ing. Ion Stăicuş. Printre muncitorii de frunte enumerăm pe excavatoriştii: Nicolae Vulpe, Enache Ivaşcu, Emil Rusu, Ion Alexandrescu, Ion Butan, Ion Olaru, Costică Botea, Gheorghe Sărăcin, Grigore Cotan şi Octavian Chioţea; lăcătuşii: Gheorghe Ungureanu şi Vasile Crăiete, sondorul Tudor Babucea, sudorul Grigore Stăniloiu, maiştri: Nicolae Diaconu, Ion Apostol şi Nicolae Calotă, miner suprafaţă Victoria Bâzu ş.a.

*

CARIERA MINIERĂ BETEREGA, s-a situat tot pe raza fostei comune Rovinari, în sudul carierei Cicani, mărginită la est de grădinile localnicilor, la Vest de râul Jiu, iar la Sud de bogatele pământuri ale Furduilor. Suprafaţa fiind de peste 390 ha şi se numeşte Rovine şi/sau beteşuga. Acolo rogozul, păpurişul şi leasa mărăcinilor – vegetând peste mlaştinile întreţinute de viiturile apelor Jiului – făceau imposibilă pătrunderea omului spre interior. Fauna proprie acestor racili, sălăşluia şi se înmulţea nestingherită lăsând localnicilor, pe margini, din belşugul lor, cantităţi peste trebuinţele de peşte preponderent crapul argintiu şi zvârluga, ce se prindeau cu mâna, gâşte şi raţe sălbatice, lişiţe şi zvârdarii.

Adâncimea maximă de lucru a carierei a fost de 25 m, fiind exploatat (ca posibil) numai stratul V, gros de 5 m şi compact.

Durata excavaţiilor a fost de 12 ani (1969 – 1980), din care, printr-o descopertă de 34,8 milioane metri cubi, s-au extras şi livrat în Depozitul central Rogojelu în jur de 19,6 milioane tone cărbune.

Complexele extractive au fost organizate pe 5 linii tehnologice având ca utilaje conducătoare: Exc. 1315; Exc. 1316 şi Exc. 1318 din grupa Sch. Rs. 400 importate din R.F. germania. Acestea au început descoperta şi respectiv extracţia cărbunelui de pe latura estică, cu orientarea spre vest. Această capacitate a fost denumită Beterega Est, întrucât, dinspre Vest, de lângă  râul Jiu, s-a organizat în „contra – front” Cariera Beterega Vest, dotată cu cele 2 linii tehnologice rămase disponibile după epuizarea rezervei de cărbune din Cicani.

Personalul mediu al celor 2 structuri a fost de 289 lucrători şi de 1625 lei/om salariul mediu lunar. Preţul de cost s-a menţinut în jur de 56,65 lei/tonă, iar preţul de livrare a fost de 130 lei/tonă, generând 1,6 miliarde lei profit. Proiectanţi fiind: IPROMIN Bucureşti şi Firma EUB din R.F. Germania.

La vremea activităţii miniere din Beterega, râul Jiu a fost deviat pe noua albie, sistematizată având pe ambele maluri ecrane care să nu permită infiltrarea apelor în Cariere. Cu toate acestea, persistenţa viiturlor dezvoltase o furie greu de stăpânit pe durata extracţiei cărbunelui de la Beterega Vest, unde, o întrerupere de numai o oră în funcţionarea celor 6 staţii de evacuare a apelor impunea alte 10 ore de funcţionare continuă până la normalizarea situaţiei. În asemenea condiţii, s-a adoptat pentru prima oară la Rovinari sistemul de haldare a sterilului în interior, pe culcuşul stratului de cărbune reducând la minimum spaţiul de formare a unui lac, ce putea periclita viaţa oamenilor şi activitatea curentă. Totuşi, până la urmă, furia apelor s-a mdezlănţuit cu o asemenea orbire, încât, cu toată îndârjirea minerilor, abia dacă s-a izbutit recuperarea de acolo a excavatoarelor, abzeţerului şi staţiilor de acţionare a benzilor. Alte materiale – spuneau scafandri căutând, fără a izbuti, cadavrul vreunui încumetat – se aflau încremenite şi pe cale de a fi acoperite de colmatări.

Inginerii şefi ai Beteregăi au fost: inginerul Ion Dijmărescu, urmat de inginerul Ion Popescu – Gopo, flancaţi de maiştri: Stelică Cican, Grigore Crăciun, Petre Pufu, vasile Dondera, Dumitru Radu, Vasile Bărăitaru ş.a.; şi de muncitorii: Dumitru Pufu, Mihai Borcan, Ion petrescu, Victor frântu, Vasile Stănculete, Floarea Dragonie, Matei Măgureanu, Gheorghe Gorun ş.a.

*

CARIERA GÂRLA – încă activă în anul 2015 când scriu aceste rânduri – se întâlneşte la 14 kilometri spre Sud de Târgu Jiu, peste pământurile şi gospodăriile fostelor sate Bălăceşti şi Viezuroiu aparţinând odinioară de comuna Bălăceşti (strămutată); ale satului Poiana din comuna Rovinari (la fel strămutată) şi ale satului Dâmbova (încă în picioare) din fosta comună Cârbeşti, absorbită de cea a Drăguţeştilor.

Această carieră se desfăşoară pe suprafaţa de 758 hectare, vădind – în dreaptă dovadă – că, aici, înainte de actvitatea extractivă, existau cele mai fertile terenuri ale Gorjului, mai cu seamă în Rupturi, Puza, Cotu Gârlei, Jiu Sec şi Crivinile Sârbului; ca şi încântătoarele zăvoaie ale mogoşonilor (Plopişul), ale ienconilor, ale lui Berindei, Colin, Mihăiescu şi Sârbului; ori pădurile descendenţilor boierilor berculeşti, ienconi, ciorângani şi homeşti.  Acele averi îmbogăţite de apele Jiului, şi, împresurate, din loc în loc, de bălţi, prundişuri şi crânguri, fac acum din visele celor care le-au gustat farmecul, nişte daruri cereşti (regretabile), altora de neimaginat!

Cât despre partea lucrativă, cariera Gârla are o adâncime maximă de 65 de metri, cu straturile de cărbune în exploatare: V, VI, VII şi VIII, însumând un retez mediu de 10,4 metri. Activitatea productivă a început în anul 1969, din care, până în anul 1989, s-au excavat 80,3 milioane metri cubi de steril, rezultând 48,1 milioane tone de cărbune, cu un cost de producţie înregistrând 62,41 lei/tona şi un preţ de livrare de 192 lei/tonă, reflectat în 6,2 miliarde lei profit- Numărul mediu anual de personal - pe anii 1969 -1989 - a fost de 364 lucrători, cu un salariu mediu net lunar de 2428,3 lei/om. Privind dotarea, în anul 1969 s-a pus în funcţiune linia tehnologică având ca utilaj de bază excavatorul Sch. Rs. 1400-01 (primul de acest tip adus în bazin de la KRUPP - RFG); în 1970 a intrat în activitate o altă linie tehnologică cu excavatorul 1317, ttP Sch. Rs. 400 (aceeaşi provenienţă), urmată în anul 1978 de o a treia linie tehnologică adusă din Beterega Est cu excavatorul Sch. Rs-400 -1316: secondată, la rându-i, de liniile tehnologice patru şi cinci, cu excavatoarele Sch. Rs. 470 S şi Sch. Rs. 470 C, care ostăşiseră două stadii: la Cicani şi Beterega Vest, epuizându-le rezervele de cărbune fără a da semne de oboseală. La fel, în anul 1980, a mai fost adusă linia tehnologică nr.3 cu excavatorul 1318 din Beterega Est, întrupându-se aici în cea de a şasea linie tehnologică. Tot aşa, în anul 1983, carierei Gârla i-a mai fost dat privilegiul de a se dota cu cea de a şaptea linie tehnologică având un nou utilaj conducător: excavatorul Sch. Rs. 1400-02.

Proiectarea carierei s-a făcut de către IPROMIN Bucureşti; EUB din R.F. Germania, pentru „segmentul” BGT şi ICSITPML Craiova, urmărind menţinerea capacităţii anuale la 3,5 milioane tone.

În avansul excavaţiei către Est, Cariera Gârla a impus strămutarea completă a renumitului sat Poiana, cât şi a Complexului istoric „Tărărescu”, ce se compunea dintr-o culă, o cabană şi o Biserică, plus anexele şi utilităţile comune.

Cu apele nici la această carieră nu a fost de glumit. Gârla nu şi-a dezminţit numele! Cu toate ecranele impermeabile construite, înconjur, pe latura vestică şi în faţa Jiului, izvoarele pornite din depresiunea sudică a Vâlcanilor, pârâurile Dâmbova şi Scoarţa cât şi precipitaţiile din zonă alimentau îngrijorător de repede nisipurile din culcuşul şi intervalul straturilor de cărbune, formând presiuni puternice, greu de controlat. Peste toate, de multe ori, ani în şir, am fost siliţi să trăim zile şi nopţi de încordare pe digul de pe malul stâng al Jiului, la văzul fiecărui centimetru de apă în creştere, ţinând în aceeaşi stare mulţimi de lucrători cu un întreg arsenal de excavatoare clasice, buldozere, autogredere şi autobasculante.

Dar cum să fi ştiind de unde vine răul?

în noaptea de 17/18 iunie 1987, mă aflam împreună cu alţi colegi decidenţi, postaţi iarăşi pe acel mare dig ce proteja cariera pe latura vestică împotriva apelor Jiului. în jurul orei unu – când culmina cea mai mare viitură a acelei săptămâni de groază - aproape că ne şi vedeam înghiţiţi de puhoaiele ce veneau dinspre munte părând a nu ne mai lăsa nici o scăpare. Dar, tocmai în clipele acelea de spaimă, cade asupra noastră ca un trăznet vestea inundării carierei din partea opusă, de unde nici nu ne aşteptam! Acolo, pe latura sud - estică, un imens volum de apă dezlănţuit din potoapele ce bântuiseră dealurile Poianei, debordase peste digurile canalului Scoarţa pornind în torenţi puternici spre treptele de lucru, jos la adâncimea de 65 de metri, peste lucrători şi utilaje. Iar asta, tocmai când – în depozitele termocentralelor Rovinari şi Işalniţa - intraseră în consum şi ultimele tone de cărbune...

La cea de a doua inundaţie a acestei cariere, în primăvara anului 1971, remarcabilul inginer, directorul Gheorghe Rolea, îi zisese unuia dintre ajutoarele sale de specialitate - inginerul Ion Alexiu:

- Băieţică, nouă ni-i dat să ne epuizăm şi să pierim în bătălia cu hula acestui ocean, gata să ne înghită! Nu vom avea scăpare! Predicţia avea să se adeverească în grabă: în timp ce Alexiu a sfârşit înecat de ape, Gheorghe Rolea a sucombat cu plămânii inundaţi în propriul sânge din cauza efortului supraomenesc în încleştarea cu talazurile de tot felul ce nu-1 mai slăbeau şi din care numai moartea l-a putut smulge trimiţându-1 de tânăr lângă soţie, minunatul om şi inginer Ecaterina Rolea. Cei doi copii rămaşi orfani, ştiindu-şi părinţii doar din fotografii.

Activitatea Carierei Gârla a fost condusă, succesiv, de inginerii şefi: Dumitru Golu, Emil Huiru, Ion Dijmărescu, Dumitru Ţâştea, Gheorghe Cornea, Gheorghe Borcean, Alexandru Ciungulescu, Nicolae Gherguş (maistru), Aristică paicu, Vasile Ogherlaci, Ion Ivancu, Ion Carcalicea, Iustin Ionică, Daniel Antonie ş.a. Sub conducerea lor, acolo s-au remarcat inginerii: Doru Spătaru, Dorin Pasăre, Constantin Butulescu, precum şi excavatoriştii: Grigore Cotan, Emil Rusu, fraţii Vasile şi Constantin Vlădoianu, Grigore Ţein, petre Siliste ş.a.

*

CARIERA TISMANA 1, încă în funcţiune, se află la 25 de kilometri către sud- vest de Târgu Jiu, ocupând vatra satului Stejerei (demolat), ca şi terenurile aferente acestuia. Satul, de o semeţie aparte, aparţinuse de comuna Pinoasa, după ce, cu timp în urmă, el însuşi fusese o comună de faimă. Suprafaţa acestei cariere este de 1384 hectare, însumând: 25% vatră a satului cu grădini legumicole, vii şi pomi fructiferi; 35% teren agricol, mănos, străbătut, în zona de luncă, de râul Tismana-acum deviat prin Şomaneşti -şi 40% pădure de stejar (de unde şi denumirea aşezării). Pădurea, aflată pe colinele de Nord şi Sud, era densă şi bătrână (codru adevărat). Cariera înfăţişând în termeni tehnici o adâncime de 91 metri până la care se exploatează straturile de cărbune: V, VI, VII, VIII şi IX, cu grosimea de 16,76 metri. Activitatea extractivă a început în anul 1969 continuând şi acum în 2015. Până în anul 1990 s-a descopertat un volum de 99,9 milioane metri cubi de sol fertil şi roci sterile, în care timp, de aici, s-a trimis termocentralelor cantitatea de 36,9 milioane tone.

Dotarea tehnică a început în 1969 cu prima linie tehnologică a excavatorului Sch. Rs. 1400-01; în 1971 a intrat linia tehnologică nr.2 cu excavatorul 1400-02; iar, în 1979, odată cu linia tehnologică nr.3, a intrat în flux excavatorul Rsc. Rs. 1300-03 fabricat în R.D.G., înfuriindu-i pe specialiştii de la Uzina Mecanică Timişoara şi determinându-i să fabrice şi ei un asemenea gigant, în întregime, şi nu doar câte un subansamblu, după cum se îndurau să le comande furnizorii nemţi. Continuând seria aducerii la Tismana 1 a altor utilaje extractive, în 1981 si-a început activitatea cea de a patra linie tehnologică cu excavatorul Sch. Rs. 400 – 1317 adus din cariera Gârla; în 1986 a intrat în exploatare linia tehnologică nr. 5 cu exavatorul Sch. Rs. 1400 – 04; şi, în fine, în 1988 şi-a început periplul cea de a şasea linie tehnologică cu excavatorul Sch. Rs. 1400 – 05, fabricat complet în România, ca şi întregul noian de utilaje ce compun o linie tehnologică: anzeţere, staţii de acţionare şi trasee de benzi însumând tronsoane, traverse, şine CF cu role în ghirlande, şine CF, covoare de cauciuc întregite cu atâtea componente din metal, devenite după ’89 surse de îmbogăţire rapidă a înăimiţilor, fără a da ceva în schimb. Personalul de muncă la Tismana 1 – tot până în 1990 – a fost de 412 lucrători (medie  anuală) cu un salariu mediu lunar de 2653 lei/om. Preţul de cost s-a temperat la 54,98 lei/tonă, iar preţul de livrare la 189,97 lei/tonă, reflectate în 3,6 miliarde lei profit – asta, până în anul 1989, inclusiv.

Proiectanţii carierei au fost: IPROMIN Bucureşti, EUB – R.F.G.; DIA – R.D.G.; WAKO - KOKKY/GOFL – Japonia şi ICSITPML – CRAIOVA.

Printre oamenii de faimă ai carierei Tismana 1 îi menţionăm pe inginerii şefi: George Bănete, Emil Meiuş, Mihai Enache, Ion Danciu, Aurel Merluşcă, Constantin Tatomirescu, Petre Ţogoe; pe inginerii: Iustin Ioniţă, Gabriel Bălăceanu, Viorel Groza; pe brigadierii excavatorişti: Tilică Rovenţa, Valerică Micloş, Gheorghe Bobei, Ion Meiţă, Nelu Ţein, Ion Gridan, Vasile Ţein ş.a.

*

CARIERA TISMANA 2 - Localizare: La 25 km, S.V. de municipiul Târgu Jiu, zona Găleşoaia; suprafaţa: 822 hectare; adâncimea medie: 91 m; stratele de cărbune: V, VI, VII, VIII şi IX; grosimea totală medie a stratelor: 10,5 m; putere calorifică: 1605 Kcal/kg; total cărbune exploatabil: 56 milioane tone; producţia anuală proiectată: 2,4 milioane tone; producţia medie anuală realizată: 2,3 milioane tone; volum descopertat: 4,1 mc/tonă; volum de apă evacuat: 873 mii mc/an; relieful: 40% păduri de stejar; 35% terenuri agricole; şi, 25% teren intravilan privind satele strămutate: Stejerei, Găleşoaia şi Hodoreasca; utilajele folosite: excavatoare, 2 tip Sch Rs 1400 şi 1 tip Sch Rs 470; maşini de haldat, 1 tip 6500/90 şi 1 tip 4400/60; salariaţi: 472, medie anuală. Cu toţii, aşa cum i-am cunoscut, au fost şi rămân, oameni cinstiţi, capabili profesional şi foarte harnici. Aproape toţi au fost/sunt localnici. Dintre aceştia, cu părere de rău că nu-i pot aminti pe toţi, voi prezenta pe câţiva cu care am început să extragem cărbune acolo: inginerii Lazăr Popescu, Titu Pociovălişteanu şi Adrian Anghel; maistrul Ion Popescu, excavatoriştii brigadieri Constantin Căldăruşă, Ilie Tatomir, Emil Greabăn, Alexandru Miroiu, Ion Gridan şi Ion Butan; electricianul Ion Boştinaru; şi buldozeristul – lansatorist Vasile Ungureanu. Acestora le mai adăugăm pe cei de acum: Viorel Popescu – inginer şef şi pe Gabriel Căldăruşe – lăcătuş ş.a.

În cele din urmă, carierele Tismana 1 şi Tismana 2 au fost unite sub denumirea: Unitatea Minieră de Carieră Tismana. Director fiind ing. Iustin Ioniţă.

*

Tumultului extractiv trebuia să-i răspundă punerea în funcţiune a Termocentralei Rovinari. Ca atare, în anul 1961, - cu 8 ani mai înainte de începerea lucrărilor de construcţie - Alexandra Drăghci, reprezentând conducerea pemere-ului*, „bătuse ţăruşul" marcând locul ridicării termocentralei şi momentul începerii construcţiei, în Rogojel, pe un teren mai mult mlăştinos, afectat cu rogoz şi papură, de unde şi denumirea satului.

         - Ce zici unchiule? - îl cercetase Drăghici. pe cantorul de strană, Sărăcin - o să suporte mlaştina asta a voastră termocentrala ce vrem să o ridicăm aici?

         - Ce greutate are? - îl întrebase la rândul său cantorul, muţindu-1.

         - Păiii..., vru să încerce un răspuns omul puterii sfredelindu-1 cu privirea pe ministrul Bujor Almăşan, aflat în prima linie a suitei.

         - Patruzeci de mii de tone, interveni repede ministrul.

- Dacă nu-i luaţi apa din fagurii pământului... poate! – răspunse „unchiul”, neluat în seamă de nimeni.

Mai târziu, însă, cam după 10 ani, când se delimitase bine Cariera Roşia Jiu, cu o rezervă de cărbune şi o forţă productivă impresionante – ştiind dificultăţile exploatării stratului V, ce presupuneau o capacitate extraordinară de evacuare a imensului volum de apă, fără încetare – specialiştii hidrogeologi ai momentului şi-au pus cu emoţie nu odată întrebarea asupra pericolului ce planează peste Termocentrală urmare secătuirii „apei din fagurii pământului”.

- Dumneata ai pământ aici? – îl mai iscodise (neinspirat) Drăghici, pe Sărăcin.

- Am!... Adică, am avut da’ mi-l luară comuniştii, arde-i-ar focu’! Pe ăia de sus, vreau să zic.

- Priveşte la mine, eu sunt unu’ din „ăia de sus”. Şi, uite, focul nu m-atinge!

- Cum îţi spune dumneata? – dacă îmi este îngăduit.

- Alexandru Drăghici.

- Aha! Dumneata, eşti stâlp de idoli! Vei arde înaintea celorlalţi! Mult nu mai ai!... Aşa stă scris în Deutronomul Sfintei Scripturi, şi aşa va fi!

*

Ei, lăsaţi...! De-acum retrăim începuturile anilor '70, până la care, cum se ştie, cele două grupuri „SKODA" a câte 200 MWh din etapa I a construcţiei Termocentralei, aşteptau doar ca cineva să-şi facă timp cu „tăierea panglicii”, fiind sigură construcţia celorlalte patru grupuri a câte 330 MWh din etapele următoare, până la puterea finală de 1720 MWh. La fel, se construise şi Barajul Rovinari, dozând râurile din amonte pe un singur canal numit „Jiul regularizat", în frunte cu dr.ing. Dumitru Ţâştea, ca director.

Minerii, la rândul lor, zoreau nu doar cu producţia ci şi cu celelalte activităţi ce o condiţionau. Spre exemplu, în primii 15 ani de existenţă, aici, la I.M. Rovinari, s-au calificat 1.126 de muncitori în meserii destul de pretenţioase ca: mineri, electricieni, lăcătuşi, mecanici, excavatorişti, sudori, buldozerişti, sondori, bobinatori, topografi şi mecanici auto. De asemenea, şi-au adâncit specializarea şi îndemânarea profesională alţi 872 de lucrători. Din totalul personalului, ca dintr-un stup harnic, sub ordine primite de la minister, 1396 de oameni bine formaţi s-au detaşat şi transferat cu scopul de a da viaţă altor întreprinderi: 600 de mineri, ai minelor I şi II, la Motru; 350 de electricieni, lăcătuşi, sudori şi bobinatori la Uzina Mecanică Rovinari; 162 ingineri, geologi, economişti, tehnicieni şi contabili la Institutul de proiectări miniere din Craiova; alţi 200 de mineri s-au trimis la minele Schela şi Baia de Fier; iar cu 84 ingineri, geologi şi economişti s-a consolidat aparatul TESA al Combinatului Minier Târgu Jiu. Cu timpul, încă 1652 de lucrători aveau să ia drumul altor unităţi economice din Bazin, între care: 600 la Termocentrala Rovinari; 640 la Exploatarea Minieră Roşia; 312 la Exploatarea Minieră Peşteana şi 200 la întreprinderea Deschideri Cariere şi Mine Noi Rovinari.

Mişcarea aceasta de personal s-a făcut atât de ingenios încât vidul sau dereglarea producţiei pe care le anticipam, nu s-au produs. Locurile rămase libere prin acele masive migrări conduse ale lucrătorilor (mobilitate impusă), erau ocupate imediat cu noi eşaloane de tineri proveniţi îndeosebi din judeţele Gorj şi Dolj (moldovenii începând să vină după 1975), „primeniţi" din mers ca printr-o centrifugă, integraţi în acele activităţi de unde, fiecare, să-şi poată pune în valoare voinţa, priceperea şi simţul gospodăresc.

A fost, aşadar, pe atunci, în anii ’50 - ’80 ai sec. XX, o mare emulaţie înrâuritoare pentru tineri, printre masele populaţiei active – orientată spre implicarea fiecăruia în a-şi aduce aportul la dezvoltarea economiei româneşti, cât şi la bunăstarea individuală. Acest adevăr s-a datorat, în primul rând, asigurării de către stat a posibilităţii integrării în muncă a fiecărui cetăţean apt. Şansa de a munci, deci, îl face pe om să existe cu adevărat.

*

în binele acelei mulţimi de oameni, integraţi, aici în Rovinari, mulţi familişti, s-au dat în folosinţă 500 de apartamente la Târgu Jiu; colonia Poiana a fost extinsă cu încă 10 blocuri însumând 120 de apartamente înconjurând un modern lăcaş al Liceului Industrial, structurat în 12 săli de clasă, 4 laboratoare, grupuri sanitare, poligoane aplicative şi sportive (de neuitat prestigioasa şcoală tehnică de maiştri ce funcţiona în incinta acelui liceu); s-a refăcut şi înfrumuseţat complexul istoric „Tătărescu"; alte construcţii, bine dotate, tot în Rovinari, serveau şcoala generală de 1 - 8 clase şi mai târziu de 1 - 10 clase; familiştilor li s-au atribuit, constra-cost, aragaze cu butelii; drumurile interioare de legătură între cariere au fost redimensionate şi betonate; la carierele Cicani, Gârla şi Tismana 1 s-au construit clădiri din cărămidă şi beton destinate sălilor de apel, cantinelor, vestiarelor, băilor şi birourilor de conducere, flancate de alte spaţii în care funcţionau unităţi alimentare, ateliere şi magazii cu materiale.

Cu astfel de înzestrări, taina scriitorului Simion Pop: „Rovinarii" - deşi funcţionau fără ştampilă rotundă, la mâna altora - ca entitate economică puternică, bine organizată şi condusă, cu muncitori ambiţioşi, „devenise copilul răsfăţat al industriei miniere", al economiei româneşti până la urmă. Faptic, faţă de 276 mii tone înregistrate în anul 1960, producţia de cărbune crescuse la 658,3 mii tone în 1965, după care, în 1970, dizlocând din pământul viu 13,7 milioane metri cubi de masă minieră, s-au extras şi livrat 4,5 milioane tone de cărbune (de aproape opt ori mai mult de cât în 1965. Ca urmare, producţia marfă fusese de 489,4 milioane lei, profitul urcase la 458,1 milioane lei, salariul mediu lunar s-a situat la 1405 lei/om, corespunzător celor 1349 de salariaţi. Cum leul se păstra stabil pe 0,148 grame aur fin, şi, cum dolarul conţinea, pe atunci, 0,88867 grame aur fin, putem constata cu uşurinţă că această monedă de comparare, dolarul, valora 6 lei, şi că, salariul mediu lunar al unui lucrător, în anul 1970, a fost de 235 USD/lună, aproape egal, cum putem afirma, cu câştigul mediu realizat pe total EMC Rovinari în luna martie 2004. Cum ar veni, reflectând realitatea românească, începând din anul 1990 - veniturile lucrătorilor din acelaşi perimetru minier existent în 1970 - în loc să crească sau măcar să se fi menţinut la nivelul anului 1989, acestea s-au depreciat de la un an la altul, în regres, ajungându-se, iată, în privinţa salariului să se pună semnul egal între anii 2004 şi 1970 – Aspectul priveşte doar personalul din partea nordică a Bazinului Minier Rovinari.

Aşa fiind, pentru rezultatele economice obţinute, cumulativ pe anii 1966 -1970, în 1970 E.M. Rovinari a fost declarată fruntaşă în în­trecerea socialistă pe Ramura Mine, Energie,Petrol şi Geologie, cât şi pe ţară. Titlu cu care mai fusese onorată în 1962. După care, în anii 1963,1965 şi 1966 -1970 i se atribuise numai poziţia de unitate evidenţiată în muncă.

Cu toate îndoielile furnizorilor nemţi şi proiectanţilor, cu toată neîncrederea aparatului economic al pemere-ului, în capacitatea unor amărâţi de ţărani de a pătrunde tainele complicate ale noilor tehnologii - aceşti oameni, însă, cu o tenacitate impresionantă, s-au subjugat învăţăturii şi muncii, înrobindu-se pantagruielnicelor excavatoare cu rotor până la epuizare, asemeni străbunilor halebardieri din poarta Pompeiului înecaţi, acolo, în post, de lavă şi cenuşă în anul 79, după Christos. Accidentele şi îmbolnăvirile în legătură cu munca acelor trudnici spun totul!

Pentru mine (M.P.) toţi acei 1349 de necăjiţi (câţi număram la Mina Rovinari, în 1970) - absorbiţi de soartă în convoiul grăbit al vieţii, neputincioşi a mai trage linie, de hotar între muncă şi viaţa personală - au fost şi rămân nişte sfinţi. Ei mi-au însorit viaţa păstrându-mă în mijlocul lor, împrumutându-mi din tăria lor, ca, împreună, să îndurăm această lume neînstare a ne fi înavuţit sufletele darămite să le mai şi încânte, lăsându-ne, până la urmă, în mila Tatălui spre a fi beatificaţi „cu nume fără de nume", când în grup nu există mântuire afară de „Cei patruzeci de mucenici" (versiune pământească).

*

Desfiinţarea Combinatului Cărbunelui din Târgu-Jiu şi trecerea conducerii activităţilor din bazinele miniere Motru şi Rovinari de Centrala Cărbunelui Petroşani, a însemnat un pas înapoi pentru mineritul din Gorj, iar specificul activităţii miniere era total diferit faţă de cel de la huilă.

Valea Jiului avea destule probleme sociale care au izbucnit prin greva „ilegală” din anul 1977.

Din această cauză şi a cerinţelor mereu crescânde de cărbune (prin D.C.S. nr. 270/1977), începând cu 01 august 1977, s-a înfiinţat Combinatul Minier Oltenia, având sediul la Uzina Mecanică Rovinari, care a preluat toate activităţile din bazinele miniere Rovinari, Motru şi Jilţ. Tot cu această dată, s-a înfiinţat şi întreprinderea Minieră Jilţ, cu sediul în Dragoteşti.

Pentru conducerea combinatului, s-au adus oameni din afara judeţului, localnicii fiind înlăturaţi. Cei mai mulţi proveneau din Valea Jiului sau chiar de la Ministerul Minelor, formaţi în alte condiţii, cu alte tehnologii deşi, o emulaţie de mari proporţii asupra producţiei miniere a Bazinului Rovinari aveau să o propage inginerii veniţi din facultăţi în anii ’60 ai secolului trecut, dintre care ni-i amintim cu respect pe: Emil Huidu, +Ion Danciu, Gheorghe Cornea, soţii Ecaterina şi Gheorghe Rolea, Mihai Enache, Nicolae Bercea, Ion Popescu – Gopo, Nicolae Simionescu, Octavian Golumbeanu, Gheorghe Borcean, Pompiliu Bliduţ, Ionel Croitoru, fraţii George şi Barbu Bănete ş.a.

Tehnologiile din Rovinari erau mult mai moderne şi perfecţionate, mai pretenţioase şi mai sensibile, unde se cerea competenţă profesională ridicată. Combinatul Minier Oltenia a avut statut de centrală industrială, fiind iniţial grefat pe I.M. Rovinari, având ca dir.general pe ing. Bârsan Traian din Minister, iar adjunct pe ing. Ionel Bozdog. în această perioadă, au intrat în funcţiune noi unităţi (Peşteana Sud, Peşteana Nord, Pinoasa-mină, Rogojelu), activitatea extinzându-se la fiecare carieră intrată în funcţiune.

Consiliul de administraţie fiind alcătuit din Traian Bârsan (preşedinte), Dimitrie Mănescu (prim vicepreşedinte), Mihail Pasere (vicepreşedinte), iar membrii: Ionel Bozdog şi Marin Ştefanache.

Conducerea CM Oltenia a căutat forme de organizare care să corespundă noilor condiţii create, înfiinţând Cariera Roşia-Peşteana – director ing. Ion jescu şi Mina Rovinari-Rogojelu – director dr. ing. Emil Mataca, unităţi fără personalitate juridică, a căror aprobare a fost de competenţa Ministerului Minelor. Aceste subunităţi erau subordonate direct CM Oltenia.

Din cauza rezultatelor foarte slabe obţinute pe toate planurile de conducători aduşi din afara judeţului, conducerea combinatului a fost schimbată la intervale scurte de timp, astfel: Traian Bârsan (1977-1978), Ion Mineu (1978-1979), Vasile Ogherlaci (1979-1981) şi Marin Ştefanache 1981, ultimul având sarcina să lichideze combinatul, care s-a desfiinţat în 10 decembrie 1981.

O influenţă negativă asupra mineritului gorjan au avut-o şi miniştrii din acea perioadă, ca, Vasile Patilineţ şi Virgil Trofin, care, făcând presiuni, obligau conducerile să raporteze producţii fictive. Astfel, la data desfiinţării CM Oltenia în decembrie 1981, producţia fictivă raportată era de circa 1.800 mii tone, din care 1.250 mii tone la I.M. Rovinari, 350 mii tone la minele noi şi 200 mii tone la Motru. în acelaşi timp, erau procese pe rol pentru litigii cantitative cu toate termocentralele beneficiare. Unele unităţi miniere şi mai ales I.M. Rovinari au intrat într-un puternic declin, cu recul de producţie drastic la nivelul anului 1981, când unitatea a înregistrat pierderi, urmare  producţiei fictive raportate cu influenţă decisivă asupra salariilor, care, aproape sistematic, nu depăşeau nivelul de 80%, în timp ce moralul oamenilor era la nivelul cel mai scăzut.

Aceasta şi altele privind gestionarea utilajelor cu montaj, gospodărirea utilajelor independente şi nefolosirea la capacitate a utilajelor în funcţiune a condus la destituirea de către Biroul Permanent al CC al PCR a conducerii Ministerului Minelor şi a conducerii Combinatului la sfârşitul lunii octombrie 1981. Totodată, a fost schimbat şi primul secretar al judeţului, , Nicolae Gavrilescu.

începând cu data de 10 decembrie 1981, Combinatul Minier Oltenia s-a desfiinţat şi s-au înfiinţat: Combinatul Minier Rovinari, cu activităţi în bazinele Rovinari şi Seciuri-Ruget, precum şi a minelor Albeni şi Schela şi Combinatul Minier Motru, cu activităţi în bazinele miniere Motru şi Jilţ. Această formă organizatorică a fost menţinută până la 01.01.1991 când, prin HGR 1211/20.11.1990, s-a înfiinţat Regia Autonomă a Lignitului (R.A.L.) Târgu-Jiu. De la desfiinţarea combinatelor Motru şi Rovinari până la înfiinţarea şi organizarea RAL Târgu-Jiu, s-a scurs mai bine de o lună, timp în care s-a format un vid de putere, demonstrând furia oarbă cu care a acţionat conducerea guvernului de atunci împotriva combinatelor şi centralelor din România.

Existenţa combinatelor miniere Motru şi Rovinari, prin nivelul producţiei de căbune obţinute că au reliefat Adevărul celei mai bune organizări şi conduceri implicative.. Combinatul Minier Rovinari, spre exemplu,  a avut o evoluţie ascendentă de la 7,5 milioane tone în anul 1981 la 22 milioane tone în anul 1989, fiind printre cele mai mari din Europa, iar pe judeţul Gorj producţia de cărbune a atins în anul 1989 nivelul de 40 milioane tone. Eficienţa muncii organizatorice a fost influenţată decisiv prin pârghiile avute de conducere cum  au fost: unităţile de construcţii-montaj, unităţi de utilaje şi transport, uzine, unităţi de cazare-cantine, grupuri şcolare şi altele, care, toate – având personalitate juridică, erau subordonate conducerii combinatului, însă, interveneau în procesul de producţie propriu cu toate competenţele necesare.

Rezultatele economice şi financiare pozitive obţinute în perioada 1981 -1989, au fost influenţate esenţial atât prin stabilitatea formelor organizatorice, cât şi a conducerii calitative pe diferite nivele. Astfel, conducerea combinatului a fost menţinută pe întreaga perioadă şi a fost formată din dr.ing. Emil Huidu (director general), şi directorii executivi: Costică Soare, Constantin Protesoiu, Gheorghe Cornea, Eftimie Nănău, şi Nicolae Păsărin, iar conducerile unităţilor miniere nu au fost schimbate timp de cinci ani.

Inginerul Simion Giorgi, fiind director general după ce Domnul Huidu a fost numit adjunct al Ministrului.

întreprinderea Minieră Rovinari a fost condusă în perioada 1981 - 1990 de ing. Nicolae Bercea, care prin rezultatele obţinute s-a detaşat de ceilalţi conducători, îndeosebi ca urmare a performanţelor net superioare ale complexelor de excavare, transport şi depozitare. Apreciem că producţia de 11 milioane tone cărbune realizată în anul 1989 de I.M. Rovinari nu va mai putea fi atinsă niciodată.

După retragerea ing. Nicolae Bercea urmare alegerilor organizate de Frontul Salvării Naţionale din ianuarie 1990, a fost „ales” director ing. Ion Carcalicea. Urmat prin decizii de numire succesiv, ca directori, de: ing. Ion Ivancu, Vasile Ogherlaci, Victor Pârvulescu, Gheorghe Daviţoiu, Tiberiu Trotea, grigore Popescu şi iarăşi Gheorghe Daviţoiu.

Contabili şefi fiind de la început: Simion Popovici, Ion Taşcău, Viorel Diaconescu, Grigore Miu şi Vasile Ghimiş (în prezent).

De altfel, I.M. Rovinari a fost singura unitate de profil care a obţinut Steaua Republicii Socialiste România clasa I, pentru rezultatele anului 1983 (8921 mii tone).

Trebuie să menţionăm că statutul combinatelor Rovinari şi Motru a fost de centrală industrială; iar, toate unităţile subordonate au avut personalitate juridică. Exemplu, la Rovinari: IM Rovinari, IM Roşia, IM Peşteana, IM Urdari, IM Pinoasa, ITUC Rovinari, IUM Rovinari, IACC Rovinari, Grup Şcolar Minier Rovinari.

*

Evoluţia structurilor organizatorice după anul 1990

La finele anului 1990, structura organizatorică existentă în sectorul extracţiei de lignit şi cărbune brun din România era formată din Combinatul minier Rovinari (16.645 salariaţi), Motru (19.955), Ploieşti (24.883), întreprinderile miniere Horezu (9.200) şi Mehedinţi (3.040), toate subordonate Ministerului Minelor. Unităţi prestatoare de lucrări şi servicii pentru Rovinari, au fost: ACMM Târgu-Jiu (4.243), UR Târgu-Jiu (1.214) şi ICSITPML Craiova (941).

Combinatele miniere Rovinari şi Motru includeau în structurile organizatorice, pe lângă întreprinderile miniere şi unităţile de utilaje şi transport, precum şi uzinele de reparaţii din fiecare bazin. Pe ansamblu, în sectorul cărbune, al judeţului Gorj, în anul 1990, lucrau circa 80.000 oameni.

în anul 1991 (cum spuneam), s-a înfiinţat Regia Autonomă a Lignitului (RAL) Târgu-Jiu prin preluarea activităţilor de extracţie a lignitului, organizată anterior în combinate miniere şi întreprinderi miniere, a unităţii de construcţii-montaje miniere, a uzinei de reparaţii utilaje şi a institutului de cercetare şi proiectare de profil. Combinatele miniere Rovinari şi Motru, precum şi IM Berbeşti (fosta Horezu) s-au transformat în sucursale miniere, iar din CM Motru s-a format şi Sucursala Jilţ.

Sucursala Minieră Rovinari, în anii 1991 – 1997, a fost condusă de ing. Gavril Băican şi ing. Vasile Chirulescu (succesiv – ca directori generali) şi de directorii executivi pe specializări: Gabriel Miertescu, Dumitru Albulescu, Gheorghe Goşa, Mihail Pasere, Eftimie Nănău, Maria Nicolcea, Gheorghe Enache şi Ion Popescu – Gopo.

Inginerul şef, de atunci, cu protecţia muncii, fiind Domnul Vasile (Vichi) Ciobanu. Omul cu meritul de a ne fi îmbărbătat pe toţi atunci când ne era mai greu – printr-un fel al său mai de suflet, mai perspicace, într-un „ocean” de nelinişti ale omenescului din noi.

RAL Târgu-Jiu a cuprins la acea dată întreaga activitate de extracţie a lignitului din România, fiind furnizorul unic pentru toate termocentralele existente.

Pe o perioadă de şase ani, RAL Târgu-Jiu a fost restructurată în mai multe etape.

Restructurarea a avut două componente: organizatorică şi de personal, cu consecinţe negative în nivelul producţiei şi al eficienţei economice. În fapt, şi cererea de cărbune scădea, îngrijorător, de la o zi la alta.

Etapa I, din anii 1993-1994, s-a făcut prin separarea din RAL a unităţii de construcţii montaj, a uzinei de reparaţii şi a institutului propriu de cercetare şi proiectare minieră şi transformarea lor în societăţi comerciale, fiind scoase la vânzare.

Etapa II, din anii 1995-1996, prin desprinderea din RAL a unor unităţi de producţie a RAC Ploieşti şi a 14 secţii mici de servicii, care, au fost de asemenea, transformate în societăţi comerciale, şi vândute la întâmplare.

Etapa III, din septembrie 1997, când a avut loc cea mai mare restructurare acţionându-se în trei direcţii principale:

• Separarea din regie a 15 unităţi componente de reparaţii, de transporturi şi utilaje auxiliare şi deservire generală, a unităţii de servicii pentru cazare şi masă şi transformarea lor în unităţi comerciale;

• Modificarea structurii organizatorice prin eliminarea unui nivel de conducere, respectiv sucursalele miniere[4], rămânând numai sediul central şi compania (Exploatări miniere de cariere - EMC şi Exploatări miniere de subteran - EMS).

• Prin disponibilizări masive de personal.

Prin hotărârea nr. 576 din 20 septembrie 1997 a Guvernului României, s-a înfiinţat Compania Naţională a Lignitului „Oltenia" (C.N.L.O.) SA, societate comercială pe acţiuni, persoană juridică română cu capital integral de stat, cu sediul în municipiul Târgu-Jiu, str. Tudor Vladimirescu nr. 1 - 15, judeţul Gorj, prin reorganizarea Regiei Autonome a Lignitului Oltenia, care s-a desfiinţat.

Disponibilizările de personal s-au făcut în baza ordonanţei nr. 22/1997 a Guvernului României (Prim Ministru Victor Ciorbea), care a prevăzut plăţi compensatorii de la bugetul statului, în funcţie de vechimea în muncă, astfel:

-12 salarii pentru salariaţii cu vechimea în muncă mai mică de 5 ani;

-15 salarii pentru salariaţii cu vechimea în muncă între 5 şi 15 ani;

- 20 salarii pentru salariaţii cu vechimea în muncă mai mare de 15 ani.

Salariul luat în calcul pentru compensaţii a reprezentat câştigul mediu net pe ramură şi a fost neimpozabil. Nivelul maxim ai compensaţiilor acordate nu a depăşit 2000 $/salariat.

Disponibilizarea de personal s-a făcut (atunci) în cea mai mare parte la cererea salariaţilor fără tensiuni sociale la locurile de muncă.

Potrivit prevederilor legale, cei disponibilizaţi au primit şi drepturile stabilite prin legea privind protecţia socială a şomerilor. Disponibilizarea s-a făcut fără a se asigura şi alternative de noi locuri de muncă pentru reintegrarea lor profesională, de aceea în zonele miniere există presiuni din partea celor disponibilizaţi pentru asigurarea locurilor de muncă. Deci, prin aplicarea procesului de restructurare prin care s-au desprins din regie 15 societăţi comerciale şi prin disponibilizări de personal, numărul acestora s-a redus sub 10.000 lucrători. Prin disponibilizări s-a dezechilibrat structura pe meserii, unele locuri de muncă au rămas fără personal de specialitate şi cu vechime în muncă.

Achiesarea salariaţilor la măsura disponibilităzărilor a avut două cauze principale: teama de a rămâne fără locuri de muncă şi, deci, fără compensaţii băneşti (idee inoculată de unii lideri sindicali) şi sărăcia personalului din acest sector care s-a bucurat să încaseze sumele alocate de guvern. Care „sume”, în doar câteva luni ce au urmat, s-au devalorizat de trei ori şi de 1000 de ori până în anul 2000, raportat la anul 1989.

Începând cu anul 1990, Sindicatul E.M. Rovinari a avut, cronologic, ca lideri pe Marin Condescu, Vasile Avram şi pe Marin Golea. Domnul Golea, cu vicele său, Toma Tatomir, au marele merit, ca, deopotrivă cu toţi membrii comitetului sindicatului – în condiţiile cele mai dure marcate de incisivitatea forurilor superioare de a-i disponibiliza pe mineri, de aspectele tot mai grele persistente pe locurile de muncă, şi/sau de trecerea în subordinea C.E. Rovinari – să asigure menţinerea oamenilor pe locurile de muncă, salarizarea lor corectă, grija faţă de viaţa lucrătorilor şi păstrarea prestigiului E.M. Rovinari.

*

O altă acţiune organizatorică, viabilă până, la 01.03.2011, s-a pus în mişcare prin H.G. nr. 103/01.05.2004, potrivit căreia, începând cu aceeaşi dată, E.M.C. Rovinari a redevenit E.M. Rovinari, însumând carierele miniere: Gârla, Tismana 1, Tismana 2, Rovinari Est şi Pinoasa.

În această alcătuire – tot în baza respectivei H.G. – activitatea minieră s-a contopit cu cea energetică din zonă: E.M. Rovinari, cu Centrala Termoelectrică (C.E.T.) Rovinari, rezultând Complexul Energetic (C.E.) Rovinari.

Celelalte unităţi din fosta Sucursală Minieră Rovinari – purtătoare de profit şi în acest an (2015) – respectiv: EMC Roşia Jiu şi EMC Peşteana, au rămas în subordinea S.N.L.O. Târgu-Jiu, alcătuind laolaltă cu celelalte bazine miniere din nordul Olteniei, o puternică bază a producţiei de cărbune energetic în măsură să satisfacă şi pe mai departe cerinţele Economiei Naţionale.

Totodată – prin formule manageriale eficiente – şi C.E. Rovinari avea să se menţină în poziţia: cel mai rentabil producător de energie electrică pe bază de cărbune din ţară; fapt reflectat în profitul obţinut, aici, an de an, fără a mai fi nevoie de subvenţii din partea Statului.

Aceste înnoiri aveau să fie reaşezate prin H.G. nr. 1024/2011 de înfiinţare a Complexului Energetic (C.E.) Oltenia; care, la rândul ei, cu Hotărârea nr. 18/2013 şi în subordinea sa, a dispus ca activitatea minieră din Rovinari să fie cantonată pe: U.M. Rovinari; U.M. Pinoasa, U.M. Tismana; U.M. Roşia şi U.M Peşteana cu sectoarele avute anterior.

*

CARIERA ROVINARI EST, o altă mare capacitate de producţie, încă se impune prin grandoarea înzestrării tehnice dar şi prin dificultăţile tehnologice, reiterând toate fazele de lucru specifice unei asemenea activităţi, constând din preluarea tranşeei de deschidere formată deja de Cariera Beterega, însă continuată spre est prin vechea albie a râului Jiu; traversarea în trepte sub viitura apelor provenite din dealurile estice şi prin linia comunei Rovinari, dificilă sub efectul demolării – gospodărie cu gospodărie – a întregii aşezări; după care, înaintând spre est, avea să întâmpine problematica tăierii în avans a pădurii de stejar şi gorun aparţinând fondului forestier Predeşti, urmată de cerinţa extragerii tentaculare a miilor de buturi şi rădăcini rămase de la respectivii copaci.

Menţionăm că această din urmă fază – deşi s-a executat cu deosebită atenţie – a continuat/continuă să impieteze activitatea economică a acestei cariere, prin preluarea în cupele excavatorului Sch Rs 2000 (de la prima treaptă) a numeroaselor rădăcini care au provocat spintecări ale covoarelor de cauciuc; numeroase înfundări ale buncărelor dozatoare; patinări; incendieri la staţiile de acţionare de pe benzile transportoare ş.a.

Prin tehnologia de lucru folosită („la zi”) aici au fost distruse ireparabil tot ce a însemnat fauna şi flora existente, unice în felul lor, vatra unei istorii dense, prielnică formării şi evoluţiei omului, dar şi un inegalabil relief coborând dinspre est către râul Jiu în terase peste care se aşterneau covoare florale de o intensitate vie nemaivăzută prin alte părţi, înţesate de stejari multiseculari, pomi fructiferi, grădini viticole şi pomicole, ogoare cerealiere darnice, bălţi şi rovine pline cu peşti, şi întinderi cu fâneţe sau păşuni desfătând laolaltă ochii şi sufletul localnicilor.

Situarea carierei o putem face poziţionând-o la  20 km Sud de Municipiul Târgu-Jiu şi la  5 km N.E. de Oraşul Rovinari. În spaţiul său aceasta a „măturat” toată comuna Rovinari, formată – cum spuneam – din satele Rovinari şi Poiana. Ca vecinătăţi având la nord Cariera Gârla; în sud satul Moi, al comunei Bâlteni; la est, fondul forestier Predeşti; şi, la vest, perimetrele fostelor cariere Cicani şi Beterega.

Suprafaţa acestei cariere este de 750 ha în care: 63% silvic şi 37% arabil, localizat în halda tehnologică. Din acest contur, au fost strămutate 248 de gospodării, 2 biserici (obiect de patrimoniu), 1 cimitir cât şi celelalte edificii precizate anterior. Deţinătorii terenurilor sunt, actualmente, proprietari (persoane fizice) din comunele: Bâlteni, Drăguţeşti şi Rovinari; Ocolul Silvic Târgu-Jiu şi Complexul Energetic Rovinari. Perspectiva terenurilor de încă 456 ha (proprietate minieră) constă în redarea a 205 ha către circuitul productiv agricol şi silvic.

Adâncimea de lucru a carierei alternează între 25 m (zona de luncă – la vest) şi 140 m (în partea colinară de est). Stratele de cărbune exploatabile sunt: V; VI; şi, VII. Stratul principal este V şi se întinde pe toată suprafaţa carierei. Celelalte (VI şi VII) sunt mai reduse ca întindere şi volum. Grosimea medie a celor 3 strate este de 11 – 12 m. Raportul mediu de acoperire  5 m³/ to.

Actele normative care au stat la baza deschiderii şi continuării producţiei, sunt: H.C.M. nr. 1619/1972; D.C.S. nr. 140/1977; şi, H.C.M. nr. 145/1982. Cercetarea, documentarea şi proiectarea capacităţii s-a făcut de către I.C.I.T.P.M.L. Craiova.

Condiţiile hidrogeologice ale zăcământului sunt puse în evidenţă de persistenţa apelor provenite din precipitaţiile atmosferice şi infiltraţiile influiente ale râului Jiu. Acestea se întind în tot câmpul minier al carierei, digitate pe orizontul acvifer freatic, cantonat în Cuaternar şi pe orizonturile acvifere de adâncime, ca cele din acoperişul stratului VIII (levantin – cuaternar); din intervalul stratelor VII, VIII; din intervalul stratelor V, VI (Dacian); din intervalul stratelor IV, V (Dacian; şi, cel din culcuşul stratului IV (Dacian). Apele din orizonturile complexelor V – VIII sunt asecate, iar cele din culcuşul stratului V sunt detensionate prin reţeaua de pompe submersibile.

Activitatea carierei porneşte din anul 1976. Extracţia propriu-zisă a început în anul 1977. Metoda de exploatare constă în excavarea sterilului cu excavatoare (rotor port – cupe) şi în transportul continuu al rocilor la halda exterioară formată în culcuşul (vatra) rămasă după extracţia cărbunelui, concomitent cu excavarea cărbunelui descopertat şi expedierea acestuia în depozitul central al complexului Energetic Rovinari. Transportul efectuându-se în flux continuu cu benzi transportoare cu lăţimi ale covorului de cauciuc, de 1400 – 1600 mm.

Liniile tehnologice din excavaţii, sunt: L1, treapta I, cu excavatorul S. Rs 2000 – 04, în lungime de 2650 m; L2, treapta II, cu excavatorul Sch. Rs. 1400 – 02, în lungime de 2400 m; L3, treapta III, cu exc. Sch. Rs. 1400 – 03, în lungime de 2200 m; şi, L4, treapta IV, cu excavatorul Sch. Rs. 1400 – 01, în lungime de 2150 m.

Liniile tehnologice din haldă sunt: L1, treptele I şi II, cu maşina de haldat I.H. 6500/90 – 02, în lungime de 1700 m; L2, treptele III şi IV, cu I.H. 6500/90 – 01, în lungime de 2000 m; şi, L3, treptele V şi VI, servite de I.H. A₂RsB 4400-60 – 03, în lungime de  1900 m.

Rezerva industrială de cărbune a acestei cariere s-a estimat la 50,4 milioane tone, cu o putere calorifică medie de 1740 Kcal/kg. La rândul ei, producţia anuală deşi iniţial s-a proiectat la 3,5 milioane tone „până la epuizare” (S.T.E. – lucrări pentru menţinerea capacităţii de producţie, simbol 809 – 166/1991, elaborat de ICSITPML Craiova), de aici – din 1976 până acum – doar în anul 1986 s-au extras 1,8 milioane tone (nivel maxim). Concomitent, producţia marfă s-a situat la 377 mil.lei/1981, la 10,5 mil.lei/1993 şi la 299,8 mil.lei/1999; pe acelaşi interval costul unitar a fost de 100 lei/tonă; 4935 lei/tonă; şi, respectiv 133.655 lei/tonă. Totodată, personalul, faţă de 1387 lucrători înregistraţi pe 1981, în 1993 acesta a coborât la 981 lucrători pe 1993 şi la 376 în 1999.

Şi, iarăşi, ca mineri deosebiţi ce au lucrat/lucrează aici îi menţionăm, printre alţii, pe: inginerul şef Aurel Merluscă, Vasile Guran – inginer, Dan Pasere – inginer, Dorel Brujan – inginer, Ştefan Stănculete – brigadier, Sile Stănculete – electrician, Ion Răducu – brigadier, Constantin Ionescu – şef sector, Dalex Popescu – inginer, Sorin Ceaureanu – electrician, Dumitru Rusu – brigadier, Victoria Băieşu – dispecer, Vasile Bărăitaru – excavatorist, Gheorghe Brujan – excavatorist, Dumitru Ciobanu – brigadier ş.a.

Cariera Rovinari Est funcţionează şi la această dată: 23.03.2015, când laolaltă cu Cariera Gârla formează Unitatea Minieră de Cariere (U.M.C.) Rovinari, avându-l ca director pe Domnul inginer Gheorghe Pătruţ.

                                               *

În sprijinul activitţii productive a carierelor: Gârla, Beterega, Tismana 1, Tismana 2 şi Rovinari Est – E.M. Rovinari a dispus/dispune de puternice subunităţi ajutătoare, cu rol decisiv în funcţionarea utilajelor existente pe fluxurile tehnologice, aşa cum  le prezentăm în continuare o dată cu cei mai destoinici specialişti ai lor, avuţi de-a lungul timpului.

Secţia Benzi Magistrale: ing. Galtöy Atila, ing. Dumitru Tâstea, th. Fănică Mărculescu, ing. Lucică Ionescu, ms. Dumitru Vulpe, ing. Nicolae Negrea, ms. Petre Bejenaru, ms. Marian Lupu, ms. Grigore Mladin, brig. Ştefan Căpătan, electr. Vasile Geamănu, lăc. Gheorghe Gângu ş.a.

Atelierul Mecanic, cu: ing. Vasile Popescu, ing. Gheorghe Chivoiu, ms. Matei Bogdan, strong. Ion Cornoiu, frez. Ion Mladin, lăc. Gheorghe Peptan, ms. Ion Popescu ş.a.

*

Atelierul Electric, cu specialiştii: ms. Mihai Rovenţa, ing. Emil Corşoreanu, ms. Ilie Cîrstocea, ms. Tudor Olaru, electr. Ion Butan ş.a.

Cariera Minieră Pinoasa se situează pe raza satului Timişeni, parţial strămutat.

Aşadar, satul Timişeni*) se numără printre aşezările preistorice ale gorjului, dată fiind prezenţa necropolei descoperită în cătunul Boncea, pe Dâmbul Cucuiului, sub Biserica cu hramul „Sfântul Nicolae”, situată în partea de nord – est a acestuia. Respectiva necropolă, confirmând prezenţa vieţii umane, marcase jumătatea drumului de circa 3 km între punctul „Cetate” din dealul satului Bohorelu, la sud – vest, semnalând prezenţa unei aşezări geto – dacice, prin abundenţa fragmentelor ceramice şi punctul Rogojelu – Mină, la nord – est, unde s-a descoperit o aşezare din epoca bronzului, specifică culturii Glina.

Prima atestare documentară a Timişenilor s-a făcut „în anul 1618 (7126), când, la 24 aprilie, domnitorul Alexandru Vodă Iliaş (1616 – 1618) confirmă lui Udrea Roşianul din Roşia (Roşia de Jiu), stăpânire peste mai multe cumpărături în Brădeţi, Borcani, Tălpăşeşti de danie, o vie în Timişeni de cumpărătură, ţigani...”**).

Acest sat, Timişeni (ce a mai rămas din el!), se află în nordul Olteniei, la 30 km sud – vest de Târgu Jiu, pe malul drept al Jiului şi se compune din crâmpeiele (la fel, rămase!) din ce au fost cândva cătunele: Bârhoţi, Boncea, Cărăgui şi Cucui, pornite în ramuri de la intrarea dinspre Oraşul Rovinari, către vest.

Dacă despre Timişeni ca localitate se va vorbi de-acum încolo tot mai puţin, Biserica din Boncea, transferată la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” – construită în anul 1772 şi declarată monument istoric în urmă cu peste 100 de ani – va continua să suscite interes încă mult timp de-acum încolo. Acest lăcaş, uimind îndeosebi prin materialul de construcţie bine conservat, cât şi prin plastica rar întâlnită în care sunt executate picturile din altar deopotrivă cu inscripţiile pronaosului, spre lauda peste veacuri a ctitorilor Stoian Pupăzan, Barbu Bârhot, Meriş Pătraşcu, Gheorghe Bârhot, Vasile Pupăzan şi Răducan Pupăzan.

Aşa se va duce vestea, mai departe, şi despre Casa Dumitru Mihai, din acelaşi cătun cu Biserica, reamplasată la Muzeul de Arhitectură Populară Gorj de la Curtişoara, casă în a cărei construcţie se recunosc mari meşteri artizani ai locului, care au izbutit în chip strălucit să îmbine modestia ansamblului decorativ cu putinţa de exprimare a lemnului de stejar.

Tocmai acolo îşi găsise loc de început cariera minieră Pinoasa, fiindcă sub acele vestigii, sub cuiburile nevoiaşe, sub grădinile de pomi şi vii rodnice ale lumii timişene, Dumnezeu mai aşezase imense cantităţi de cărbune, înconjurate de culmile: Crucea Înaltă, Piscul Teiului, Stoicheştilor şi Valea Hotarului, presupunând următoarele date: actul de înfiinţare a fost Decretul nr.355/03.10.1983; suprafaţa, 1821 hectare, compusă din 60% relief colinar acoperit cu păduri de foioase; 30% teren agricol şi 10% vetre de sat, iniţial însumând în jur de 450 gospodării, cu aproape 1000 de locuitori; rezerva industrială de cărbune fiind de 217 milioane tone, însemnând că dacă se va extrage aceeaşi cantitate medie anuală din ultimii 5 ani, începând cu anul 2007 cariera va mai produce până la aproape 100 de ani; puterea calorifică tinde către 1833 Kcal/kg, corespunzătoare stratelor V – XII, însumând o grosime de 25 m, ca medie; raportul mediu al descopertei este de 6,3 mc/tonă; ape nu sunt decât cele din precipitaţii, fără să impieteze extracţia; sterilul depozitându-se în halda exterioară Negomir, deplasat la 5 km depărtare, prin cea mai mare magistrală de transport din ţară (în 2006 s-a trecut la haldare interioară); cota minimă a carierei este de + 196 m, iar cea maximă de +380 m, pe limita nord – vest, faţă de nivelul mării; utilajele tehnologice, în anul de vârf 1997, erau: 7 excavatoare, în care 3 de tip Sch Rs 1400 şi 4 de tip Sch Rs 470, iar abzeţere au fost 3 din generaţia 6500/90; capacitatea anuală posibilă de producţie – conform P.E. 820/1991 – se prevăzuse la 8 milioane tone începând cu anul 2000. Însă acest volum s-a calculat pentru 21 de excavatoare cu rotor şi 8 abzeţere (maşini de haldat), fapt imposibil de realizat cu lipsa actuală de fonduri. Personalul carierei fiind în 2006 de peste 700 lucrători. Proiectarea s-a făcut de către I.C.S.I.T.P.M.L. Craiova.

Această carieră iniţial a fost întreprindere (I.M. Pinoasa), iar printre oamenii care şi-au lăsat acolo seva cea mai vânjoasă a existenţei lor, au fost: directorul Alexandru Ciungulescu, directorul Gabi Miertescu (veniţi de la IM – Rovinari), directorul Nicolae – Dan Popescu, Dan Dănescu, contabilul şef, inginerii şefi Ion Viezure, Emil Greabănu ş.a.

*

Despre Şantierul Naţional al Tineretului (S.N.T.) Rovinari

Pe modelul şi experienţa dobândite în alte unităţi de muncă patriotică, asemeni celor de la Bumbeşti – Livezeni, Bicaz, Porţile de Fier 1, Transfăgărăşanul ş.a. – C.C. al U.T.C. a hotărât, ca, începând cu luna ianuarie 1978, să încredinţeze tineretului sarcina de a participa (direct) la descoperta cărbunelui din carierele miniere ale Rovinarilor, cât şi la construcţia termocentralelor Rovinari şi Turceni. Prin urmare, pe 03 aprilie 1978 – printr-o convenţie cu C.M. Oltenia – s-a organizat Şantierul Naţional al Tineretului (S.N.T.) Rovinari.

Respectivul Şantier a cuprins aproape 6000 de tineri: meseriaşi, elevi şi studenţi, cărora li s-au încredinţat: excavatoare, buldozere, autobasculante şi felurile alte mijloace de muncă, cu care s-au înregimentat în activitatea de descopertă la carierele: Gârla, Beterega, Rovinari Est şi Pinoasa, cât şi la alte – multe lucrări prevăzute pentru extracţia cărbunelui.

Incinta SNT-ului a funcţionat pe platforma sudică a sediului I.M. Rovinari; cazarea tinerilor s-a asigurat în colonia Vârţ (pe actuala vatră a cartierului Vârţ – nou) iar hrana s-a pus la dispoziţia tinerilor prin cantinele unităţilor miniere beneficiare.

Asistenţa tehnică de specialitate s-a făcut de către inginerii carierelor miniere, în timp ce, organizarea muncii, îndrumarea efectivă şi acţiunile cultural – educative, s-au asigurat prin instructorii C.C. al U.T.C. Unele dintre structurile organizatorice ale SNT-ului, s-au sistematizat sub forma taberelor de muncă patriotică.

Remunerarea meseriaşilor tineri s-a asigurat pe seama normelor de muncă efectiv prestate. Iar alţi mulţi tineri, elevi şi studenţi, au muncit mai mult pentru plăcerea de a se şti părtaşi la o asemenea anvergură a „bătăliei” pentru cărbunele energetic şi pentru kilowatul rezultat ca produs final, aici, la Rovinari. Puţinii bani primiţi de acei tineri, nu le ridicau nici pe departe moralul, aşa cum o făceau cu prisosinţă: steagul de brigadă fruntaşă, diploma de onoare, ecusonul de brigadier sau – pur şi simplu – bucuria de a se cunoaşte şi a se şti laolaltă.

Cei mai mulţi – cu timpul – s-au integrat în firea locului, devenind rovinăreni, au întemeiat căsnicii, au învăţat meserii, cerute de specificul zonei, ajungând chiar ingineri, economişti, profesori ş.a.; dobândind faima ce şi-o doriseră, păşind încoace spre acest imens Bazin minier.

S.N.T.-ul ca entitate, a durat mai bine de 10 ani; mai precis, dezorganizarea lui a avut loc o dată cu evenimentele din decembrie 1989.

Dintre cei mai faptici S.N.T.-işti minieri, ni-i amintim pe: Ion Vâlceanu – şofer (primul brigadier venit aici din Godineşti – Gorj), Gheorghe Pall – şofer, Tibi Gall – buldozerist, Ioan Văduva – şef de autocoloană, Gheorghe Neagu – şofer, Mihai Apostu – şofer, Cornel Tudorache – excavatorist, Nicolae Pacearăscu – inginer şi atâţia alţii care îşi propuseseră să încrusteze cândva marmura unei plăci monumentale ce urma să fie fixată undeva, pe aici: „Noi, Ion, Gheorghe, Vasile, Ştefan, Tibi şi toţi ceilalţi, cu toţii în jur de 5000 de tineri, organizaţi în Lantierul Naţional al Tineretului, Rovinari – în anii 1978 – 1989 – care am descălecat pe aceste locuri, ca stăpâni de drept, am dat cărbuni cetăţilor de lumină din Vatra Gorjului, care să aducă bucurie spre slava acestui soare, acestui pământ şi a acestor oameni...”.

Comandantul S.N.T. Rovinari a fost ec. Ilie Răuţescu – omul onorat cu două mandate de primar al oraşului Rovinari. Domniei sale i-a urmat un om destoinic, domnul ec. Nicolae Frăţilescu, a cărui rodnică activitate a durat până la încetarea activităţii respectivului şantier.

*

Tineri S.N.T.-işti prezenţi şi la construcţia Termocentralelor Rovinari şi Turceni

La vremea aceea ni se părea... ba, nu: fusese chiar adevărat, anume că, oriunde îi întâlneam pe acei tineri puşi pe treabă, aveam în faţă un imens rug în care ardea jarul voinţei fiecăruia de a zidi ceva durabil în piramida zisă ROMÂNIA, etapă după etapă – cum etape se numeau şi lucrările tot una cu înzestrările tehnice de la Termocentralele Rovinari şi Turceni. Lucrări, care, în specificul energetic îşi capătă finalitatea şi aviditatea de a produce MW – alţii numai evoluând spre înălţimi.

Mergând printre ei acei S.N.T.-işti, şi eu, autorul rândurilor de faţă – de fiecare dată rămâneam uimit de agilitatea, viteza şi munca lor ceva mai acătării (mai expusă primejdiilor – vreau să zic), aşa cum îi vedeam zi şi noapte agăţaţi printre confecţiile metalice ce se lăsau îmbinate în vrerea acelor tineri „zburători” ce îşi raportau succesele în careurile de bilanţ, marcând cotă după cotă sau etapă după etapă (cum vreţi Dvs.), izbânzi demne de conştiinţa lor.

Sigur, ar fi trebuit să-i menţionez acum pe cât mai mulţi dintre acei straşnici copii; numai că, în spaţiul restrâns al acestor pagini, considerăm că cei precizaţi în cele următoare, îi reprezintă pe foarte mulţi tocmai prin postura lor de „fraţi mai mari”, aşa cum au fost: Petre Necula, Gheorghe Rusu, Dinu Neculai, Alexandru Ciovică, Ştefan Heisu, Mihai Petran şi atâţia alţii.

Din cele expuse, s-ar crede că tinerii aceia construiau singuri giganţii ştiuţi acum: termocentralele Rovinari şi Turceni. Or, nu a fost aşa. Osatura întregii activităţi de construcţii – montaj, a fost asigurată de alte mii de specialişti „ai casei”, mulţi veniţi aici după ce construiseră unele capacităţi energetice ca cele ştiute de noi: Ovidiu II – Constanţa, Mintia, Işalniţa, Doiceşti, Bucureşti Sud ş.a.

*

La fel, mai amintim cititorului rândurilor de faţă, că, în „vâltoarea” activităţilor miniere pregătitoare, până la „a se fi dat pe brazdă” întregul flux tehnologic ştiut acum: de la derocarea cărbunelui din „viu” până la obţinerea produsului finit: KILOWATUL – laolaltă cu minerii şi energeticienii încadraţi efectiv, cu tinerii S.N.T.-işti, în anii 1975 – 1987 au mai muncit aici şi militari în termen (peste 3000 de ostaşi, cu cazarma de-o parte şi de alta a D.N. 66, înaintea intrării pe podul Jiului, cum ne deplasăm spre Vârţ). Acestora, ca „forţe speciale”, li se mai adăugaseră în jur de 1000 deţinuţi cu condamnări sub 2 ani, având Penitenciarul în centrul satului Roşia Jiu.

„Val după val”, toate acele îngrămădiri de oameni puşi să muncească în Bazinul Minier Rovinari de-a lungul celor mai grei ani: 1973 – 1987, s-au integrat în programele P.C.R.-ului, numite: „Acţiunea 3000”, „Acţiunea 7000” şi „Acţiunea 14.000”. Cifrele exprimând numărul oamenilor antrenaţi din toată ţara pentru îndeplinirea, alături de localnici, a Programului Energetic Naţional – componenta Rovinari.

*

Şi, despre Centrala Termoelectrică (C.E.T.) Rovinari

Numesc Termocentrala Rovinari ca fiind „o piatră de ofir” – o piatră nestemată sădită aici, în inima Gorjului, spre a substanţializa metamorfozic – de la zăcământ şi până la energia electrică vitală României – imensa bogăţie a subsolului nostru: cărbunele.

La vremea anilor ’70 ai sec.trecut, prin capacitatea sa, pusă în funcţiune, de 1720 MW, această Termocentrală devenise una dintre cele mai mari unităţi energetice din sud – estul Europei. O adevărată „Stea a Gorjului”.

Cum bunul nostru PRIETEN – scriitorul, juristul şi „născătorul de lumină” – Dumitru Dorin Brozbă, a dăltuit în fresca timpului o lăudabilă monografie (M.P.) nu îmi rămân de înspicat decât doar câteva din trăirile proprii la jarul primilor ani de construire şi producţie ai acestui colos industrial. Evident, punctând şi unele dintre momentele mai deosebite ale sale.

*

Voi spune mai întâi, că, ideea construirii Termocentralei, aici, a pornit din raţiuni economice constând în producerea energiei electrice la confluenţa dintre capacităţile miniere (cariere şi subteran) condiţionând alimentarea grupurilor termoenergetice cu cărbune direct din fronturile de lucru, pe benzi transportoare.

Satul din preajmă se numea Rogojelu (ca şi acum), după rogozul şi papura ce abundau pe acel teren mlăştinos. Din papură se confecţionau pe atunci rogojini şi paporniţe (sacoşe) pentru toţi nevoiaşii olteni. Rogojinarii cei mai vestiţi fiind din satul Dâmbova, comuna Cârbeşti – acum Drăguţeşti.

Încă de la început şi alţi ani după aceea şantierele constructoare îşi ataşaseră la nume ori la obiectul activităţii şi locul sediului: „Rogojelu” ba, chiar... „Rogojina”, derutându-i pe delegaţii veniţi cu treburi, pe la noi. Cum asemenea denumiri nu se găseau pe harta ţării, mulţi dintre cei care o apucau încoace, o dată sosiţi în Gara Târgu Jiu – făcând pe „atotştiutorii”, se duceau mai întâi la Motru, la Bâlteni ori Ţicleni, până să afle încotro să se îndrepte cu adevărat. De fapt, nici târgujienii – dacă erau întrebaţi – nu ştiau nimic despre... „Rogojina”.

în ziua de 25 februarie 1968, în jurul orei 10, acelaşi Alexandru Drăghici, viceprim – ministru al Guvernului, de-acum trimisul personal al lui Nicolae Ceauşescu, însoţit de autorităţile locale şi ale regiunii Oltenia, a revenit prin mlaştinile ştiute dar îngheţate în lentile şi cofraje, părând menite anume să păstreze păpurişul rămas nerecoltat; fiindcă, de ceva timp dispăruseră rogojinile şi paturile de blane. Oamenii de pe aici începuseră să-şi afle tihna nopţilor în altfel de paturi spunându-le: studiou, recamier, dormeză, canapea ş.a., confecţionate din tapiserii de lux, peste care se întindeau – ca şi acum – cearşeafuri şi plapumi desfătătoare.

Aşadar, cutezantul mesager, Drăghici – un om mic de stat şi iute în mişcări – schiţând un zâmbet meditatic la auzul unei glume pe tema rogojinei, zisă de careva din suita oficială; echipat în salopetă, pufoaică, cizme de cauciuc, cu o cască de miner pe cap – a pornit printre constructori, asistând mai bine de trei ore la marcarea cu ţăruşi a traseelor unde urmau – în aceeaşi zi – săpăturile pentru fundaţia acestui mare obiectiv economic.

*

Actul normativ de înfiinţare a C.E.T. Rovinari

HOTĂRÂRE

Privind înfiinţarea întreprinderii „Centrala Termoelectrică Rovinari" în subordinea Centralei Industriale de Producere a Energiei Electrice şi Termice subordonată Ministerului Energiei Electrice.

Consiliul de Miniştri al Republicii Socialiste România

HOTĂRĂŞTE:

Art. 1. Pe data de 1 iulie 1 972, se înfiinţează întreprinderea „Centrala Termoelectrică Rovinari", cu sediul în comuna Fărcăşeşti, judeţul Gorj, în subordinea Centralei Industriale de Producere a Energiei Electrice şi Termice, subordonate Ministerului Energiei Electrice.

întreprinderea „Centrala Termoelectrică Rovinari" se organizează şi va funcţiona ca întreprindere de stat cu personalitate juridică, potrivit prevederilor legale privind organizarea şi conducerea unităţilor socialiste de stat şi va avea ca obiect producerea de energie electrică.

Până la punerea în funcţiune a capacităţilor planificate „Centrala Termoelectrică Rovinari" va îndeplini atribuţiunile de beneficiar şi organ de supraveghere a lucrărilor de investiţii privind extinderea Centralei Termoelectrice Rovinari şi va asigura totodată pregătirea cadrelor necesare exploatării acestei centrale.

Art. 2. întreprinderea „Centrala Termoelectrică Rovinari" se încadrează în gradul special  de organizare.

Art. 3. întreprinderea „Centrala Termoelectrică Rovinari" se înfiinţează în cadrul indicatorilor planului de muncă şi salarii şi a planului financiar aprobat pe anul 1972,  Ministerului Energiei Electrice.

Fondurile fixe şi mijloacele financiare aferente Centralei Termoelectrice Rovinari se vor transmite de la întreprinderea Electrocentrale Craiova, la întreprinderea „Centrala Termoelectrică Rovinari", pe baza bilanţului, contabil încheiat la 31 martie 1972, prin ordin al Ministerului Energiei Electrice.

Personalul aferent Centralei Termoelectrice Rovinari se transferă, în condiţiile Codului Muncii şi ale Legii nr. 1/1970, în interesul serviciului, de la întreprinderea Electrocentrale Craiova la întreprinderea Centrala Termoelectrică Rovinari.

PREŞEDINTELE  CONSILIULUI   DE MINIŞTRI

Semnează în numele său,

IIie Verdeţ

Bucureşti, 3 iunie 1972 Nr. 642

*

Oamenii care au lucrat în Termocentrală la data apariţiei respectivei Hotărâri, rămânând la posturi până când s-au pensionat

1. Armencescu Ana, secretar dactilograf

2. Armencescu Constantin, maistru principal

3. Armencescu Emilia, laborant

4. Bădiţoiu Ion, operator instalaţie tratare apă

5. Bârhoată Constantin, lăcătuş montator agregate

6. Bârsan ion, electrician centrale staţii

7. Bogdan Dumitru, tehnician

8. Buzeţelu ion, operator cazane

9. Cărăgui Nicolae, operator instalaţii cazane

10. Cărăgui Vasile, maistru

11. Chireată Eleodor, lăcătuş

12. Condescu Elena, funcţionar

13. Condescu George, subinginer

14. Corobea ion, diriginte de şantier

15. Dinişor Ion, electrician reparaţii echipament electric

16. Dumitrescu Gheorghe, operator tratare apă

17. Dumitrescu Victoria, muncitor necalificat

18. Fârţă Constantin, maistru

19. Gângu Pavel, operator turbine

20. Giosu Nicolae, electrician exploatare

21. Gherman Dionisie, operator tratare apă

22. Gherman Maria, laborant

23. Laţcan Ioana, funcţionar principal

24. Lumezeanu Constantin, electrician verificări măsurători

25. Matei Dumitru, lăcătuş montator

26. Modrea Constantin, maistru

27. Mogoş Pavel, maistru

28. Murgu Marin, operator cazane

29. Olaru Constantin, tehnician principal

30. Opriţa Gheorghe, lăcătuş montator

31. Păducel Ion, electrician AMC

32. Popescu Gr. Ion, maistru

33. Popescu Maria, tehnician principal

34. Popescu Ştefan, lăcătuş montator

35. Prunaru Dorin, maistru

36. Racman Octavian, operator cazane

37. Rovenţa Maria, tehnician

38. Rovenţa Toma, lăcătuş montator

39. Saltelichi Ortenzia, secretar dactilograf

40. Saltelichi Petru, electrician

42. Tănăsoiu Constantin, operator tratare apă

42. Tâlvescu Constantin, operator tratare apă

43. Teleianu Nicolae, operator turbine

44. Toma Constantin, operator turbine

45. Vâlceanu Aurelian, lăcătuş

46. Vodislav Elena, lăcătuş

47. Voicescu Aurelian, strungar

48. Voicescu Profira, strungar

*

Domnul Dorin Brozbă ne dezvăluie tainele producerii energiei electrice la Rovinari:

„La început de mileniu trei, Termocentrala Rovinari este singurul producător din ţară căruia, cărbunele, principalul combustibil folosit la arderea din cazan, îi vine direct pe bandă, fără să se efectueze cheltuieli pentru transport, cu maşinile sau cu trenul. Acest combustibil, sosit din cele trei cariere care sunt cele de la Rovinari, Pinoasa şi Tismana, arondate Complexului Energetic, este depus în gospodăria termocentralei, ce însumează o capacitate de peste 500 de mii de tone de cărbune. De aici, după ce în prealabil este fărâmiţat de nişte concasoare puternice, se încarcă de maşinile de scos - un fel de excavatoare cu rotor - pe benzile de transport în termocentrală, care-l distribuie, prin intermediul unor circuite bine stabilite ale altor benzi, spre buncărele puternicelor mori de cărbune, din sala cazanelor. Ajuns în acest loc, cărbunele fărâmiţat deja la un diametru de 4-5 centimetri este măcinat prin acţionarea unor ciocane imense până ajunge ca făina şi este pulverizat cu ajutorul ventilatorului morii direct în camera de ardere a cazanului. Cazanul, cu o înălţime de aproape 90 de metri, un mastodont în toată regula, ca urmare a arderii cărbunelui, a păcurii şi a gazului metan, când necesităţile calorice o impun, degajă prin uriaşa flacără din interior o temperatură de 900-950 de grade Celsius! Această căldură este suficientă să transforme apa tratată, cu o puritate de 1000 de ori mai mare ca cea a apei potabile!, ce trece prin sutele de ţevi speciale, aşezate pe pereţii săi interiori, în 1035 tone de abur pe oră! Acest abur, având o temperatură de 500 de grade Celsius, este îndreptat prin nişte conducte spre paleţii turbinei, construiţi din oţeluri speciale, ce acţionează rotorul generatorului de curent la o turaţie imensă, de 3000 de rotaţii... pe minut! După ce-şi face treaba, aburul intră în corpul unui condensator pentru răcire, devenind iarăşi... apă la doar 30-35 de grade Celsius, suficient de bună pentru a-şi continua drumul spre cazan unde are loc o nouă transformare în abur!

în acest circuit imens intră peste 200 de tone de apă tratată chimic şi purificată, care, uneori, mai ales pe timpul sezonului estival, când şi afară temperaturile sunt ridicate, îi sileşte pe energeticieni să trimită apa folosită la condensarea aburului, spre gigantele turnuri de răcire unde, de regulă, temperatura acesteia, de 35-40 de grade Celsius, după trecerea prin circuit, scade cu... 4-5 grade Celsius, suficient pentru a nu se crea incidente în procesul tehnologic.

Trebuie menţionat că atât cazanul de 1035 de tone abur, cât şi turbina ce acţionează generatorul sunt nişte instalaţii de mare complexitate, cu sute şi sute de butoane, cu motoare, cu limitatori, cu vane, cu circuite de ulei şi hidrogen, cu aparatură electronică, care trebuie exploatate şi supravegheate pentru menţinerea a zeci şi zeci de parametri, cu valori precise şi obligatorii, minut de minut, secundă de secundă. Orice mică eroare scoate automat întregul grup din funcţiune, ceea ce înseamnă pierderi uriaşe, de ordinul zecilor de mii de euro pe oră!

Aşa cum aminteam mai înainte, generatorul, pus la treabă de uriaşa forţă a aburului, produce la borne o tensiune de 24 de kilovolţi (24.000 de mii de volţi), care trece la staţia electrică exterioară, direct în transformatorul de ridicare a tensiunii, un agregat de câteva tone ce trimite pe liniile de înaltă tensiune, Sistemului Energetic Naţional, valori de 400 de kilovolţi (400. 000 de volţi), cu intensitate mică de curent, în jur de 800 de amperi, pentru diminuarea pierderilor de pe timpul transportului, pe distanţe mari. Aceste linii de înaltă tensiune, pe care le vedem cu toţii în drumurile noastre prin ţară, din loc în loc, au conexiuni cu o sumedenie de staţii electrice intermediare, dotate cu transformatoare speciale de coborâre a tensiunii la 110 kilovolţi, la 20 de kilovolţi, sau la tensiuni şi mai mici, în funcţie de cerinţele consumatorilor.

Toate operaţiunile sunt avizate şi supravegheate de Dispeceratul Sistemului Energetic Naţional de la Bucureşti, care, în orice moment, ştie exact valorile producţiei de energie electrică, cât se consumă, putând astfel să ceară producătorilor reducerea sarcinii electrice sau creşterea ei în orele de vârf ale consumului, cum ar fi perioadele de seară sau de dimineaţă.

în anul 2007, din producţia totală a Sistemului Energetic Naţional de 7000-7500 de megawaţi, doar 12 la sută a fost destinată consumatorilor casnici, restul fiind folosită în sectorul economic."

*

O „radiografie" a termocentralei pentru amatorii de statistici

• La data de 25 februarie 1968, s-au bătut irevocabil primii ţăruşi ce marcau locul viitoarei termocentrale de la Rovinari.

• în vara anului 1969, au sosit primele echipamente energetice, de producţie cehoslovacă, pentru grupurile I şi II, cu o putere instalată de 200 de megawaţi fiecare.

• La 3 iunie 1972, prin hotărârea nr. 642 a Consiliului de Miniştri, a fost înfiinţată Centrala Termoelectrică Rovinari, începând cu data de 1 iulie 1972.

• Primul director general al marii unităţi a fost ing. Gheorghe Pătraşcu (1929 - 1997), născut în localitatea Topleţ, judeţul Caraş-Severin.

• Primă legătură definitivă cu Sistemul Energetic Naţional a termocentralei, după proba generală de 72 de ore, a fost realizată la data de 23 iunie 1972, ora 3 dimineaţa, printr-o simplă, dar istorică apăsare de buton, de către maistrul principal Emil Beldean (1938-1974), de la secţia Electrică, asistat îndeaproape de inginerul Grigore Trante, dispecerul şef de tură, şi de maistrul Vasile Cărăgui, şeful de tură de la secţia Termomecanică I.

• Celelalte cinci grupuri energetice au intrat în funcţiune la următoarele date: blocul II, de 200 de megawaţi, la 12 februarie 1973, blocul III, de 330 MW, la 18 august 1976, blocul IV, de 330 MW, la 29 aprilie 1977, blocul V, de 330 MW, la 1 decembrie 1977, şi blocul VI, tot de 330 MW, la 29 iunie 1979. Aşadar, din acea dată de 29 iunie 1979, Steaua Gorjului avea o putere instalată de 1720 de megawaţi, devenind cea mai mare unitate energetică a ţării.

• Prin hotărârea Guvernului României nr. 41, din anul 1997, blocurile I şi II, de 200 de megawaţi, au fost scoase din funcţiune, începând cu data de 1 mai, după 25 de ani de activitate. în acest răstimp, ele au produs împreună 26,9 milioane MWh, din care 15,4 milioane MWh, blocul I, şi 11,5 milioane MWh, blocul II.

• De la data punerii lor în funcţiune şi până la 31 decembrie 2006, blocurile de 330 de megawaţi au produs următoarea cantitate de energie electrică: blocul III, 24,6 milioane MWh, blocul IV, 27, 9 milioane MWh, blocul V, 28 milioane MWh, şi blocul VI, 29,1 milioane MWh. împreună, cele patru mari grupuri au produs 109,6 milioane de megawaţi/oră, aproximativ 110 miliarde de kilowaţi/oră.

• începând cu data de 23 iunie 1972, ora 3, şi până la 31 decembrie 2006, ora zero, Termocentrala Rovinari, cu cele sase grupuri ale sale (I şi II fuseseră scoase definitiv din funcţiune în 1997), a produs pentru ţară 136, 6 milioane MWh, adică, mai pe înţelesul tuturor, aproximativ 137 de miliarde de kilowaţi/oră.

• Pentru atingerea parametrilor ideali în funcţionare, consumul de combustibil în 24 de ore al unui grup energetic de 330 MW este următorul: 8700 tone de cărbune, alături de 29 mii de metri cubi de gaz metan şi 18 tone de păcură (acestea din urmă fiind folosite doar atunci când puterea calorifică de ardere, degajată de cărbune, este foarte scăzută).

• Un grup energetic de 330 de megawaţi, cu o putere medie de 280 MWh, produce în 24 de ore energie electrică în valoare de 205. 000 euro.

• Cantitatea totală de combustibili consumată, de la punerea celor şase grupuri energetice în funcţiune şi până la 31 decembrie 2006, a fost următoarea: 197 milioane tone de cărbune, 3, 9 miliarde metri cubi de gaz metan şi 3,6 milioane tone de păcură.

• Salariatul cu cea mai mare vechime în Termocentrala Rovinari este inginerul Emil Orvas, angajat aici la data de 20 martie 1971.

• După 35 de ani de la primul „paralel" cu Sistemul Energetic Naţional, în termocentrală mai lucrează şi astăzi 25 de oameni, prezenţi şi atunci tot în acest loc de muncă.

• Cel mai tânăr salariat, angajat vreodată în termocentrală, este electricianul Dumitru Dorin Brozbă, autorul cărţii „Complexul Energetic Rovinari – Cetatea Luminii Româneşti”, care a trăit acest fapt la vârsta de 16 ani şi 18 zile în data de 13 septembrie 1978.

• Cel mai mare număr de salariaţi a fost de 3100, consemnaţi la începutul anului 1990.

• La data de 1 mai 2007, după mai multe reorganizări, Complexul Energetic Rovinari număra 3836 de salariaţi, din care 1021 sunt doar ai termocentralei.

• Media de vârstă a angajaţilor din Complexul Energetic este de 41 de ani.

• Salariul mediu realizat în această mare unitate este de 2083, 29 lei.

• Poetul Spiridon Popescu este primul şi singurul energetician din Gorj, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

• Inginerul Constantin Ghenea, la cei 34 de ani ai săi, a fost cel mai tânăr director general, între anii 1972-1973, pe care l-a avut termocentrala vreodată.

• Cei mai longevivi energeticieni aflaţi în funcţia de director general sunt: ing. ion D. Popescu. vreme de 12 ani (1977-1985 şi 1991 -1995) şi ing. Ion Pisc, timp de 20 ani (1995 – şi în prezent: 2015).

• Energeticianul cu „recordurile" cele mai impresionante este Răducu Teodorescu: inginer la doar 22 de ani, salariat de 35 de ani al aceleaşi unităţi şi director tehnic al termocentralei, din 1985 şi până astăzi, vreme de 22 de ani, caz nemaiîntâlnit în Sistemul Energetic Naţional.

• De-a lungul anilor, Termocentrala Rovinari a fost vizitată de sute şi sute de oaspeţi celebri din ţară şi din străinătate, oameni politici, scriitori, ziarişti, diplomaţi, artişti sau ofiţeri superiori cum sunt: Nicolae Ceauşescu, preşedintele României, Manea Mănescu, Ilie Verdeţ, Constantin Dăscălescu, Petre Roman, prim-miniştri ai Guvernului, Bulent Ecevit, primul ministru al Turciei, Alexandru Drăghici, Ion Dincă, Emil Bobu, Ştefan Andrei, Gheorghe Cioară, Virgil Trofin, Dumitru Popescu, Codruţ Sereş, miniştri de rangul întâi, Vasile Milea, Ilie Ceauşescu, Victor Stănculescu, Emil Macri, scriitorii: Dan Deşliu, Radu Cosaşu, Ilie Purcaru, Mircea Pospai, Sebastian Domozină, Ilie Tănăsache, Darie Novăceanu, Ion Lotreanu, Dumitru Bălăeţ, Mihai Florea, Tudor şi Vasile Băran, Marin Sorescu, Amza Pellea, Dumitru Cozonci, Stela Furcovici, scriitori, ziarişti şi actori.

• Valoarea de inventar a unui grup energetic de 330 de megawaţi este de 80 de milioane de euro.

• La ora de faţă (anul 2007), Complexul Energetic Rovinari este singura unitate de profil din Europa care produce energia electrică cel mai ieftin: în jur de 28 de dolari un MWh!.

• La 1 mai 2004, prin H.C. nr. 103, s-a înfiinţat S.C. – Complexul Energetic Rovinari – S.A.

*

Unităţi economice pendinte de C.E. Rovinari, în anul 2011

- S.C. – TERMOSERV – S.A.

- S.C. – ENERGOCONSTRUCŢIA – S.A.

- S.C. – ENERGOMONTAJ – S.A.

- S.C. – ENERGOREPARAŢII – S.A.

*

În acest tumult industrial se înscrie şi Unitatea Minieră de Carieră Roşia Jiu. Iar, cum tehnologic – prin benzile magistrale T 401 şi T 402 – aceasta se leagă de C.E. Rovinari, asigurându-i o parte din necesarul de cărbune; şi, cum teritoriul ocupă o bună suprafaţă a Oraşului (cealaltă suprafaţă aparţinând comunei Fărcăşeşti); iar, cum, cei  600 locuitori corespunzător a 180 gospodării strămutate din avansul carierei, de pe toată lăţimea acesteia de 2,5 km, au fost strămutaţi în Oraş, fie în apartamente la blocuri, sau în case noi construite de stat, în Vârţ (cartierul nou), ne vedem onoraţi ca – premergător datelor tehnice ale carierei în sine – să înfăţişăm, aici, şi câteva date despre roşieni şi despre fosta comună a lor: Roşia de Jiu, ce întruchipa la rându-i fala de odinioară a Gorjului.

Prea-puţinul, din nefericire, al explorărilor arheologice întreprins pe pământul Gorjului, a fost atras de fiecare dată de această localitate care - străbătută prin mijloc de apele Jiului, sub dealurile blânde ale Mirilesei, Pârâului, Cărpinişului, Gurguiului şi Poienei, înconjurate de pâraiele cu acelaşi nume – se înscrisese cândva printre cele mai bogate vetre de ţară. Aici, din timpuri preistorice şi până astăzi s-au decantat o seamă de dovezi grăind despre viaţa, rosturile, rânduielile şi obiceiurile oamenilor ce s-au petrecut sub soarele acestor pământuri de leagăn, adăpost şi siguranţă ale lor, asemeni celorlalte aşezări din zonă.

Ceramica găsită în stare fragmentară, urmele de colibe modeste, uneltele din piatră, bronz şi fier, monedele geto-dacice, urmele de ziduri romane, originea latină a topicului „Roşia” iar, ceva mai încoace „majores teerae” cu „rusticii” locului de pe moşia eternului voievod Litovoi Gorjeanul, sunt, toate la un loc, zestrea de căpătâi şi dintotdeauna a roşienilor (ce a mai rămas din ei!) de azi şi de mâine, cărora, spre mai marea trăinicie a tulpinei lor, le vin, încă, de-demult magii mesaje de autenticitate:

Radu Şerban Vodă, printr-un hrisov dat la Târgovişte în 20 septembrie 1604 menţionează „... şi iar a cumpărat Pătru Armaşul din Fărcăşeşti de la Badea din Roşia pe Oprea cu familia lui pentru un cal bun, preţul lui 2500 aspri".

Alexandru Vodă Iliaşi, în 24 aprilie 1618, tot la Târgovişte, într-un hrisov al său precizează: „... dă Domnia Mea această poruncă a Domniei Mele lui Udrea din Roşia şi cu fii săi .... Pentru ca să fie lor siliştea numită Brădeţii şi siliştea Borcanilor cu toată moşia ..... de peste toate hotarele din hotarul Roşiei de sus până în hotarul Pârâului de jos...".

în fapt, moşia dăruită atunci de Domnitor nu este alta decât întinderea Carierei Roşia-Jiu. Deschiderea acesteia făcându-se chiar prin „siliştea Borcanilor”.

Dar timpul s-a scurs, lumea de pe aici - ca toată lumea Gorjului şi a Valahiei Mici, - a  fost de multe ori  împuţinată de jafurile turceşti  şi  ale „ghenterilor” austro-ungari (ca în concurs), de ciumă, holeră   şi tifos, de războaiele care, cu toate jertfele lor de sânge şi povară, n-au putut să aducă nicicând pacea adevărată.

O scurtă secvenţă a grozăviei văzute de către martori oculari aici,pe pământul dintre linia satului şi râul Jiu, în anul 1916, ne este de-ajuns pentru a înţelege ororile trăite  atunci  de năpăstuiţii acestor locuri: „... Toate  câmpurile  ce străbăteau cuprinderile ştiute Roşiei (...) - erau umplute de bărbaţi morţi în încleştări (militari şi civili) şi de cai morţi într-atâta îngrămădire cu atelaje, armament şi harnaşamente, încât, străbătut de groază oricare martor nu va mai  scăpa de aceste coşmare, nicicând, până la capătul zilelor...”.

însă, după fiecare trecere prin foc şi pară, după fiecare pustiire viaţa s-a reînchegat mereu, reluându-se tot mai pasional sărbătorile creştineşti, obiceiurile, serbările şi petrecerile făcând din aşezarea Roşiei un puternic cuib de viaţă românească.

Poate şi pentru asta, destinul ţinea să dea curs temerilor de viitor ale roşienilor.

*

Nu s-a glumit! După Mina de Aramă de la Bratilov atestată documentar de către Domnitorul Mircea cel Bătrân în anul 1387; urmată de Mina Meriş (1880), Mina de Antracit Schela (1881), Minele Rovinarii (1916), Mina de Grafit Baia de Fier (1918), Cariera Balta Unchiaşului (1957), Minele din Motru (1962), Cariera Cicani (1965), Cariera Gârla (1969), Cariera Tismana I (1969) şi Cariera Beterega (1970), a apărut în anul 1970 Cariera Roşia-Jiu, având ca act de înfiinţare H.C.M. nr. 1893/1969 prin care s-a aprobat Documentaţia: „Deschiderea şi punerea în exploatare a rezervelor de lignit din câmpul minier Roşia de Jiu”. Documentaţia elaborându-se de către IPROMIN Bucureşti în acelaşi an, după care, etapă cu etapă, sarcina proiectelor de execuţie să fie îndeplinită de către ICSITPML Craiova.

Umitatea Roşia Jiu a fost mai întâi întreprindere dimensionată pe carierele: Roşia Jiu, Peşteana Sud, Peşteana Nord şi Urdari, până când ultimele trei – o dată deschise – s-au constituit la rândul lor, în întreprinderi, aşa cum vom face cuvenita descriere, aducând în atenţia cititorului datele tehnice mai de interes, ale fiecăreia.

*

Aşadar, perimetrul Unităţii Miniere de Carieră Roşia Jiu se află la 30 km sud de municipiul Târgu Jiu şi în vecinătatea sudică, imediată, a oraşului Rovinari. Suprafaţa lucrativă este de 2536 hectare, cuprinzând: 45% păduri; 40% teren arabil; şi, 15% teren intravilan corespunzător gospodăriilor sus menţionate de-a lungul a 2,5 km linie de sat pe direcţia N - S, aşa cum se puseseră în evidenţă între imobilul Sofiei Buzatu (N) şi cel al lui Ion Brădescu (S).

Totodată, mai precizăm, că rezerva industrială de cărbune – 346 milioane tone, cu durata de exploatare de încă 80 de ani, socotiţi din 2006, încolo, dacă extracţia ar avea ritmurile ultimilor 5 ani; stratele exploatabile fiind: V – XII; suprahalda (halda exterioară) a însumat 215 milioane mc steril până în anul 1995 când s-a trecut la depozitarea sterilului în interiorul carierei, corespunzător raportului mediu al descopertei de 4,5 mc/tonă; puterea calorifică a cărbunelui este de 2112 Kcal/kg pentru rezerva de bilanţ; volumul de apă ce se evacuează pe tona de cărbune este de 7,5 mc; cota minimă a carierei se situează la + 148 m – Est şi cea maximă la + 170 m – Vest, faţă de nivelul mării; adâncimea medie a carierei coboară către 98 m; utilajele tehnologice în anul 2000 au fost: 12 excavatoare cu rotor, în care tip 1300, 1400 şi 2000 – 8 exemplare şi tip 400, 470 – 4 exemplare; şi 6 maşini de haldat: 2 tip 12500/95; 2 tip 6500/90 şi 2 tip 1400/170; capacitatea anuală de producţie, posibilă, conform P.E. 805.300, fiind de 5,8 milioane tone an în 1996; iar numărul personalului alternând cu ± 1500 lucrători în funcţie de cerinţele producţiei.

Lucrările premergătoare deschiderii carierei au constat în: devierea către est a albiei râului Jiu; executarea a trei linii de foraje; realizarea planului înclinat vestic al primei trepte de lucru concomitent cu cel estic folosind tehnologia clasică: excavatoare cu lingură şi autobasculante; executarea tranşeei amplasării benzilor: T 101 şi T 101 A, tot în sistem clasic, executarea drumurilor pentru deplasarea excavatoarelor de pe platforma de montaj pe punctele de lucru; cât şi a drenurilor necesare formării primei trepte de haldare.

Metoda de exploatare constă în transportul pe benzi, în parte, a volumului de steril în halda exterioară din sudul carierei; o altă parte a sterilului fiind depozitată în halda interioară. După începerea extracţiei stratului V, tot sterilul depunându-se în halda interioară. Cărbunele, evident, luând drumul depozitului, din care se face expediţia pe benzi la C.E.T. Rovinari şi către alţi beneficiari, pe calea ferată.

Alimentarea cu energie electrică în prezent se face din staţia de 110/20 KV Roşia Jiu, prim 11 LEA de 20 KV ce alimentează 20 staţii de transformare: 20/6 KV.

*

De la începuturi până în anul 1990, suprafeţele necesare activităţii miniere s-au obţinut prin exproprieri cu decrete ale Consiliului de Stat, în beneficiul C.A.P.-urilor afectate şi U.J.C.a.P.-ului. De atunci încoace, terenurile supuse excavaţiilor au fost cumpărate de la localnicii reîmproprietăriţi.

Pentru pământurile ocupate de lucrările miniere anterior anului 1990 – pe baza actelor de reconstituire administrate de către comisiile funciare ale comunelor din zonă – respectivii proprietari s-au nominalizat pe Anexa nr. 39 la Lg.nr. 18/1991, respectiv pe Anexa nr. 23 la Lg.nr. 247/2005, urmând să fie despăgubiţi de către Fondul Proprietatea. Până în prezent: 15.03.2015, nici un proprietar afectat nu a fost despăgubit, asemeni şi celorlalţi păgubiţi din toate zonele miniere ale Gorjului.

Până în 1999, cariera ocupase suprafaţa de 688,92 ha, iar în anii: 1999 – 2019, vor fi scoase din circuitul agricol alte 656,78 ha.

Redarea terenurilor „reamenajate” către fondul agricol lucrativ, îndeosebi a celor 524 ha din halda exterioară după dezafectarea acesteia, va fi făcută până în 2019.

Această activitate de readucere a suprafeţelor la potenţialul productiv anterior excavaţiilor reliefează un proces tehnologic complex şi de lungă durată, presupunând:

- modelarea şi nivelarea respectivelor terenuri condiţionând un nou relief, un cadru geomorfologic şi natural evidenţiind noi particularităţi;

- copertarea cu sol fertil, fertilizarea organo – chimică, şi cultivarea cu plante agricole şi silvice pretabile; cât şi

- repopularea zonei cu apele presupuse – în noile condiţii – de natura zonei.

*

Evoluţia organizatorică şi a personalului în anii: 1973 - 2015

• Prima linie tehnologică a Carierei Roşia Jiu, s-a pus în funcţiune pe 31.07.1973, cu excavatorul Sch. Rs. 2000 – 01, director fiind ing. Ion Jescu şi adjunctul său ing. Gheorghe Bujac.

• La data de 30.07.1974, s-a înfiinţat sectorul Roşia Jiu, în subordinea I.D.C.M.N. Oltenia, cu directorul ing. Gheorghe Dumitru.

• De la 01.02.1975, până în 01.09.1977, respectivul sector a funcţionat ca şantier în componenţa I.C.C.M. Oltenia, cu ing. Anatolie Cujocar, director.

• În intervalul: 01.09.1977 – 01.05.1979, sectorul Roşia Jiu s-a subordonat I.M. Rovinari, director ing. Ionel Bozdog.

• În anii 1973 – 1979, au activat, aici, ca şefi de sector, în ordine, inginerii: Vasile Chirculescu, Emil Huidu, Nicolae Bercea, Gheorghe Cornea, Barbu Bănete, Ion Coteţ, Dumitru Popescu, Constantin Firoiu, Aurel Merluscă şi Gheorghe Bănete.

• Pe 01.05.1979 acest sector a fost definit drept Cariera Minieră Roşia Jiu – Peşteana, ca unitate fără personalitate juridică, în subordinea C.M. Oltenia, cu directorul ing. Ion Dijmărescu, urmat de ing. Emil Huidu.

• Prin D.C.S. nr. 187/1980, s-a înfiinţat Întreprinderea Minieră Roşia Jiu – Peşteana, rămânând în această formă până în anul 1985, când – prin Ordinul nr. 33/1985, al Ministerului Minelor – Peşteana s-a desprins devenind Întreprinderea Minieră (I.M.) Peşteana. Ambele entităţi fiind unităţi economice cu personalitate juridică.

• În anul 1986 – prin D.C.S. nr. 164/1986 – sectorul minier Pinoasa, dezvoltat sub I.M. Roşia Jiu, a devenit Întreprinderea Minieră Pinoasa.

• Prin H.G. nr. 1211/1990, I.M. Roşia Jiu a devenit Exploatarea Minieră de Cariere Roşia Jiu, cu competenţe restrânse aparţinând de Sucursala Minieră Rovinari, din subordinea Regiei Autonome a Lignitului Târgu Jiu.

• În tot acest răstimp, U.M.C. Roşia Jiu a fost condusă succesiv de directorii: ing. Ion Dijmărescu (1980 – 1982); ing. Ion Stamatoiu (1982 – 1987); ing. Vasile Chirculescu (1987 – 1990); dr. ing. Ion Vulpe (1990 – 2003), care avansând ca director general la SNLO Târgu Jiu, a fost secondat în ordine de inginerii: Nicolae Popescu, Ion Guran, Cosmin Trufelea şi ing. Dumitru Horhoianu (actualul).

• Sigur, toţi lucrătorii – mii de mineri care au trudit şi încă mai trudesc în U.M.C. Roşia – au (în judecata mea M.P.) merite profesionale şi morale de mari dimensiuni umane. Deci, toţi ar trebui măcar menţionaţi în această carte. Fapt imposibil, însă! Totuşi, cred că se pot regăsi cu toţii raportându-se la evenimentele şi persoanele sus menţionate, cât şi la cei câţiva pe care ţin să-i nominalizez la punctul următor:

• În cea mai mare parte a existenţei U.M.C. Roşia, au muncit acolo ca brigadieri pe excavatoare: Dumitru Pupăzan, Nicolae Sărăcin, Nicolae Vulpe, Gheorghe Novac, Mihai Drumen, Vasile Ungureanu, Ion Milcu, Alexandru Olaru, Victor Eremia, Octavian Chioţea, Cristian Lădaru, Ilie Costescu, Constantin Bageac, Constantin Lungu, Grigore Ularu ş.a.

*

Unitatea Minieră de cariere (U.M.C.) Peşteana, la rândul ei, se află în subordinea C.E. Oltenia. formarea şi dezvoltarea celor trei capacităţi de producţie ale acesteia, s-au realizat prin efortul uman şi material promovat iniţial de I.M. Rovinari şi I.M. Roşia Jiu.

De aceea, ne luăm permisiunea de a menţiona în cele următoare unele considerente asupra comunei Urdari, unde îşi are sediul respectiva U.M.C. Peşteana, cât şi despre cele trei cariere din subordinea sa.

Aşadar, toponimia „Urdari” vine de la „urdă”, însemnând că stră - strămoşii locuitorilor de azi au fost preparatori de urdă din cele mai îndepărtate timpuri, aşa cum şi etimologic, cuvântul „urdă” este aparent necunoscut, determinându-ne să credem în originea sa dacică. Faptul străvechimii Urdarilor este evident şi prin aşezarea lor de-a lungul şi tot mai păduroaselor dealuri, sub care s-au pus la adăpost de vânturi, de năvălitori şi de inundaţii, le-a băut apa viorie; le-a folosit fructele şi vânatul ducându-şi traiul din rodul bogat al ogoarelor aşternute într-un neîntrecut covor floral, spre Răsărit, până la apa Jiului.

*

În privinţa atestării documentare, aflăm mai întâi despre un Act Domnesc din iunie 1495, când domnitorul Vlad Călugăru (1482 – 1495) „Întăreşte boierului Stanciu postelnic mai multe vii plătite în florini la Urdari”. La fel, mai constantăm din hrisoave cum că „la 5 mai 1607, domnitorul Radu Şerban, întăreşte lui Radu stăpânire peste o moşie cumpărată de la Muja din Urdari cu 200 de aspri, cât şi două sălaşe de ţigani cu 4000 de aspri”; „pe 13 ianuarie 1724, Alexandru Vodă confirmă la Târgovişte postelnicului Drăghici cumpărătura unui vecin din Urdari”, iar „în 6 septembrie 1672, Antonie Vodă întăreşte lui Preda Urdăreanul, mare sluger, stăpânire peste partea sa de moşie din Valea cu Apă” (sursa: documente B, XVI, vol.VI, p.47; Al. Ştefulescu: Gorjul istoric şi pitoresc, Tip. N.D. Miloşescu, 1904, p.19 şi p.111).

Astfel, mai spunem că, pe la sfârşitul secolului IX, aşezarea Urdarilor de acum, se desfăşura de la nord, dinspre Valea cu Apă – căreia, în urmă cu două secole i se zicea „Vălari” – urmând aşezarea „Urdarii de Sus, alcătuită din cătunele: Orzu, Otăroasa şi Urdarii cu 1010 locuitori. În continuare, către Strâmba, se situau Urdarii de Jos, însumând cătunele: Stejaru şi iarăşi Urdari, numărând 990 de locuitori”. Toţi acei 2000 de săteni fuseseră moşneni din tată-n fiu. Pe lângă averile de moştină, prin Reforma agrară a domnitorului Cuza, prin împroprietăririle de după Războiul de Independenţă 1886 – ’87 şi de după cele două Războaie Mondiale: 1916 – 1918; 1942 – 1945, urdărenii au mai primit pământuri din proprietăţile boierilor din familiile Urdăreanu şi Sevastiţa Gheorghe, devenind mult mai bogaţi decât cei din satele înconjurătoare. Ca urmare, la răscoalele ce cuprinseseră Gorjul în anii 1888; 1900; şi, 1907, aici nu s-au consemnat mişcări ţărăneşti revendicative. Ştim doar, că „la 1 aprilie 1907 generalul Lambrino telegrafia Ministerului de Război, că în judeţul Gorj, o companie cu 2 tunuri este la Peşteana de Sus... evidenţiind cauzele sociale adânci ale nemulţumirii ţăranilor din satele apropiate comunei Urdari”.

Din cătunul Urdari, al Urdarilor de Sus, se trăgea doamna Raluca, fiică a lui Dumitrache Urdăreanul, măritată cu Manolache Lascăr, fost membru în Tribunalul Gorj, al căror fiu, Vasile Lascăr, născut în Şomaneşti – Gorj, în anul 1852, a uimit întreaga sa generaţie, „ca monument de bărbăţie, de cultură şi de iscusinţă şi ca neîntrecut apărător al ţărănimii”. De unde – până unde această măreţie?!

Ei, bine, Vasile Lascăr, încă de copil, „se stabileşte în Târgu Jiu. Licenţiat în drept la Paris, mare proprietar, la 27 de ani (1879) a fost ales primar în Târgu Jiu, unde a introdus «ordinea şi cinstea». În 1884, sub guvernul I.C. Brătianu, a fost ales deputat. Ca bun administrator şi organizator, în noiembrie 1896, a fost numit ministru de interne în guvernul P.S. Aurelian”, rămânând pe acel post încă mulţi ani, indiferent de guvernele ce s-au perindat la putere.

Din această poziţie, Vasile Lascăr a propus şi promovat o seamă de legi atât de profunde încât toate reformele făcute de-atunci şi până în zilele noastre, n-au putut să le ocolească. Aşa au fost: Legea pentru reforma poliţiei generale a statului; Legea pentru reforma procedurii electorale; Legea organizării comunelor rurale; Legea pentru pensionarea funcţionarilor publici şi administrativi; şi atâtea altele care au clarificat irevocabil stabilitatea şi încrederea naţională. La fel, nu – numai ca om de guvern ci şi ca senator şi strălucit orator, „unic în felul lui”, tulbura toate planurile antiromâneşti, veghea la liniştea ţării, se declara „contra concesiunilor date la străini” şi lupta cu ardoare „pentru naţionalizarea capitalurilor străine, «căci altfel vom fi străini în ţara noastră»”.

Această „glorie a judeţului Gorj”, a încetat din viaţă la 22 martie 1907, „în plină muncă patriotică depusă în serviciul ţării”. Iar, ca omagiu, „în Bucureşti, i s-a ridicat o impunătoare statuie, în plin centru, pe strada care de atunci îi poartă numele”.

Revenind la prezentarea celor trei capacităţi de producţie ale U.M.C. Peşteana, vom concentra pe cât posibil datele tehnice ale acestora, astfel:

*

Cariera Peşteana Sud. Mai mult grăpiş, după 18 luni de montaj pe platforma de la Brazi, pe 14 aprilie 1978, excavatorul 1400 – 01 a pornit către punctul de lucru din noua carieră Peşteana Sud. Era condus numai de excavatoristul Grigore Călugăru, ajutat de muncitorii Grigore Sbora, Gheorghe Florea, Dumitru Negrea, Dumitru Grosu şi Aristică Mărgineanu. Aceştia făceau de toate, ca electricieni, ca lăcătuşi ori ca mineri şi ce mai fusese nevoie. Cum am văzut, dacă la cariera Roşia Jiu, personalul se mai stabilizase cât de cât, de aici către Peşteana Sud nu-i puteai duce decât cu „arcanul”. Nici primii şase oameni amintiţi mai sus nu acceptaseră să fie pontaţi la noul loc de muncă, sperând că, o dată, tot au să se retragă la Roşia Jiu.

Peste aceşti lucrători fusese numit maistrul Dan Offenberg, singurul care manifesta un interes deosebit pentru cariera aceea ca pentru propriul copil! Însă, nu se molipsea nimeni de la el. Alţi 17 meseriaşi trimişi din Roşia să lucreze acolo, au preferat încetarea disciplinară a contractelor de muncă decât să o ia de la capăt, cu chinurile de început, imposibil de evitat la deschiderea unei asemenea capacităţi de producţie. Dincoace, la cariera Roşia Jiu, ca şi la celelalte cariere de unde trebuiau trimişi oamenii, existau curente întreţinute de şefi, semănând teamă în sufletele celor primejduiţi să se transfere acolo. Ba, chiar dacă vreun localnic ar fi acceptat să facă acest pas, atunci, maistrul de la care pleca se lua la harţă cu Dan Offenberg, punându-l pe om să lucreze în două şi chiar trei locuri – ba la Peşteana, ba la Roşia – împărţindu-i sufletul în două sau în trei părţi, ca şi cum ar fi avut drept de moştenire asupra lui.

Fapt nemaiauzit din vremea lui Constantin Şerban Vodă (1654 – 1658).

Mai mult ca noi toţi, ministrul de-atunci, tov. Vasile Patilineţ, îşi da „de ceasu’ morţii”, de grăbit ce fusese cu punerea în exploatare a carierei Peşteana Sud. Cineva, tot dintre derutanţi – apropiaţi lui – îi spusese că altceva decât cărbunele, ar mai avea importanţă acolo. Şi, încă una colosală! Anume că, „nisipurile din culcuşul cărbunelui ar fi purtătoare de... aur şi argint, existând chiar adevărate filoane?! Că, în realitate, şi marna de pe stratele celorlalte cariere poate să concentreze multe elemente din Tabelul Mendeleev, însă, nu s-a găsit omul în stare să dispună cercetarea acestor mase de pământ, aparent sterile, dar misterioase...”.

Auzind despre asemenea „minunăţii” şi văzându-se, deja, bine plasat în istorie ca „descoperitor” al unor mari avuţii naţionale şi europene, Patilineţ – mai mult în ascuns pentru a savura, el, primul, imaginea „imensei bogăţii” – a concentrat o  întreagă armată de mineri şi utilaje, cu cheltuieli mari, care au excavat şi expediat pe calea ferată, zeci şi zeci de vagoane cu pământ către institute de cercetare în materie, din Bucureşti, Iaşi, Cluj ş.a., care trebuiau să-i confirme, grabnic, existenţa mult râvnitelor „metale rare”...

Numai că, deşi ameninţaţi „cu descontarea”, ba, chiar cu detaşarea lor la „râpării” (ripări) în carierele miniere din Rovinari – cercetătorii din domeniu i-au răspuns cu buletine de analiză „în regulă” cum că „rocile examinate sunt... simple mameloane sterile, fără valoare”.

dincolo de toate aceste frământări şi fantasmagorii, cariera, prin acţiunea ei, pe lângă producţia de cărbune, nu a făcut decât să distrugă – asemeni celorlalte cariere de pe Jiu – solul fertil al pământurilor ştiute din moşi – strămoşi sub denumiri venite din veacuri, ca: „În crivini”; „Lunca ocheanului”; „Luntrea” şi „Pogoanele”. Aceste moşii erau străjuite de minunatul „Zăvoi din Vale” şi de „Balta Ocheanului”, plină cu peşti, predominând crapul şi ştiuca.

Denumirea carierei este improprie, întrucât ea se găseşte în mijlocul teritoriului comunei urdari şi nu în raza satului, adiacent, Peşteana de Sus, al comunei Fărcăşeşti.

*

Cariera Peşteana Sud, aşadar, este situată la 50 km sud de municipiul Târgu Jiu, în câmpia aluvionară a râului Jiu, formată din lunca şi terasele inferioare dintre Jiu şi linia comunei Urdari, pe înălţimi între +125 m şi +150 m faţă de nivelul mării; ; suprafaţa totală este de 949,9 hectare, în care 103 hectare s-au ocupat cu halda exterioară; adâncimea medie = 38 m; stratele de cărbune exploatabile, numerotate de jos în sus: X = 2,7 m grosime; XI = 1,85 m şi XII = 2,4 m; puterea calorifică = 1673 QKal/kg; rezerva industrială = 53,9 milioane tone; producţia anuală proiectată = 2,1 milioane tone; producţia primului an (1978) = 3 mii tone; producţia medie anuală obţinută (1978 – 2005) = 630 mii tone; volumul descopertei pentru o tonă de cărbune = 5,7 m.c.; volum anual de apă ce se evacuează = 4,1 milioane m.c.; utilaje de excavat = 3 excavatoare tip SchRs 1400 şi 1 excavator tip SchRs 470; utilaje de haldare = 2 maşini de haldat tip 6500/90 şi 1 maşină de haldat tip 4400/120; lungimea benzilor de transport = 6,3 kilometri; personalul mediu anual, până în 2005 = 543 lucrători.

S-au dedicat până la urmă vieţii productive a carierei, printr-un efort deosebit, excavatoriştii: Victor Grisca, Constantin Pendelete, Ion Rafailă, Dumitru Nănuţ şi Marin Almariei; electricienii: Nicolae Nanu şi Cornel Tudorescu; lăcătuşii: Ion Otărăşanu şi Grigore Lădaru. Brigadier, al primului excavator: Sch Rs 1400 – 01, a fost Grigore Şişu; şeful liniei tehnologice de excavatoare a fost ing. Liviu Pârvulescu, iar cel al liniei de haldă, ing. Ion Carcalicea.

La rândul lor, şefii carierei, în ordine cronologică, au fost: ing. Nicolae Mocioi (1978), ing. Radu Mironovici (1979) – devenit director general al S.N.L.O. Tg-Jiu, ing. Gheorghe Bănete (1980),teh. Dan Ofenberg (1980 – 1981) (1984 – 1987), ing. Ion Carcalicea (1981 – 1984), ing. Dumitru Mareş (1988 – 1989), ing. Marin Sandu (1989 – 1990), ing. Ion Petcu (1990), ing. Costică Şogor (1990), ing. Aurel Cheroiu (1991 – 1992), ing. Alexandru Braia (1992 – 1998), ing. Daniel Cucăilă (1998 – 2001), ing. Cristinel Stanciu (2001 – 2002), ing. Daniel Bănete (2002 – 2003).

O parte dintre aceşti specialişti, în alţi ani, i-am întâlnit (făcând rocade) şi în conducerea carierelor: Peşteana Nord sau Urdari. În fapt, cariera Peşteana Sud jucase mult timp rolul de „pepinieră”, unde s-au format cei mai mulţi dintre specialiştii celorlalte cariere din Peşteana şi chiar din celelalte cariere ale Bazinului Minier Rovinari.

*

Cariera Peşteana Nord. Aceasta se găseşte la distanţa de 30 km – sud de municipiul Târgu Jiu, între linia satelor Fărcăşeşti – Moşneni şi Valea cu Apă la vest şi râul Jiu, spre est, afectând 822 hectare dintre cele mai darnice ale Gorjului.

Adâncimea medie a carierei este de 65 m; stratele de cărbune exploatabil sunt: V, VI, VII şi VIII; raportul mediu al descopertei este de 0,8 mc/tonă, cel mai profitabil din tot Bazinul; şi, tot aici, întâlnim zăcământul de lignit cu puterea calorifică medie de 2568 Kcal/kg, situându-se pe primul loc în ţară, pe acest eşicher.

Rezerva industrială este de 53.643 mii tone, cu o producţie anuală proiectată de 2100 mii tone, dar realizată, în medie, numai la 825 mii tone datorită, îndeosebi, mai scăzutei îndemânări profesionale a lucrătorilor, care, la început, se constituiseră mai mult din rudarii şi lăutarii satelor Peşteana – Jiu, Răşina, Olari, Cocoreni etc. Acum, cauzele sunt altele.

Prinsese puţină voie bună, acolo, şi o glumă, redând împrejurarea, când, inginerul şef hidro – geolog, Constantin Cotan, pentru a-i atrage pe acei oameni, pusese afişe prin sate, cu anunţul: „În ziua de (...) chemăm la sediul carierei (...) pe toţi cei care ştiu să mânuiască un instrument muzical sau să confecţioneze din lemn, albii, linguri, fuse ş.a., cu scopul de a-i angaja şi a le facilita o permanentă participare la concursurile şi spectacolele desfăşurate în cadrul festivalului naţional «Cântarea României»”.

Volumul de apă evacuat pe tona de cărbune, la aceeaşi carieră, este de 8,12 mc; utilajele tehnologice fiind: 5 excavatoare tip Sch Rs 1400 şi 4 maşini de haldat: 2 tip 6500/90; iar 2 tip 4400 (punţi cu braţ de 170 m şi 120 m), faţă de care s-ar putea spune că această capacitate de profil are cea mai bună zestre tehnică, salariaţi fiind 650.

Cariera Urdari. Dincolo de Peşteana Nord, mai la vale cu 15 km, pe colina vestică a Urdarilor, s-a adăugat circuitul productiv – încă o verigă în lanţul unităţilor productive ale Rovinarilor – cariera Urdari, atrăgând, şi aceasta, mari fonduri investiţionale şi mari strădanii în privinţa angajării şi formării lucrătorilor la pretenţiile unor asemenea complexităţi tehnologice.

Cu câştigul (măcar) de a nu-i fi strămutat pe localnici de pe ocinele lor, dar deposedându-i de terenurile agricole şi forestiere, ca şi la Peşteana Nord, cariera Urdari s-a întins pe 514 hectare, cu o adâncime de 75 m, în medie, măsurând cote de + 164 m faţă de nivelul mării în Valea Mănăstirii şi Valea Graurilor, de + 190,84 m în Culmea Bujorului şi de + 300 m în culmea Podişor – văi şi culmi rămase acum numai în amintirile celor care le-au ştiut.

Stratele de cărbuni exploatate au fost: X şi XI, cu grosimea totală de 6,87 m; rezerva industrială s-a însumat la 24.100 mii tone iar producţia anuală proiectată fiind de 1800 mii tone, cu o durată de 13 ani. Producţia efectiv realizată abia s-a menţinut pe linia de 500 mii tone/an. În prezent, întreaga masă de cărbune fiind epuizată, cariera interesează numai ca istorie.

Puterea calorifică a zăcământului, a urcat şi acolo la 2234 Kcal/kg; volumul mediu al descopertei – destul de mare – a atins 7,21 mc/tonă; cât despre apă nu putem vorbi decât de cea rezultată din precipitaţii.

Utilajele folosite, în număr de 3 excavatoare de tip Sch Rs 1400 şi 2 maşini de haldat tip 6500/90 fiind acum redistribuite pe alte cariere, asemeni personalului în număr de 560, ce le-a deservit. Întrucât s-a renunţat la continuarea extracţiei de acolo. după aceea, prinseseră bine afacerile unora de a valorifica acel cărbune deja descopertat. Acum, totul a rămas doar amintire.

Conducătorii Unităţii Miniere de Cariere Peşteana (iniţial întreprindere), au fost: Ing. Radu Mironovici (1977 – 1979), ing. Ion Dijmărescu şi ing. Emil Huidu (1979 – 1980), ing. Cornel Stamatoiu, ing. Dumitru Popescu şi ing. Ion Popescu – Gopo (1980 – 1991), ing. Cornel Boldor, dr. ing. Ion Ivancu (1991 – 1997), Ion Rebedea (1997 – 2002), ing. Nicolae Popescu (2002 – 2003). După aceştia au urmat: ing. Dumitru Pantelimon, ing. Ion Bâlteanu, ing. Cosmin Dungan, ing. gabriel Nanu. Lider al sindicatului fiind domnul ing.ec. Dan Pârvulescu.

*

În paralel cu activitatea extractivă a cărbunelui prin cariere, s-a considerat, totuşi, oportună şi valorificarea rezervelor din zonele colinare situate pe malul drept al Jiului. Prin urmare, după activitatea de la Mina I şi Mina II descrise anterior, s-a trecut la pregătirea şi deschiderea MINEI ROGOJELU, în partea vestică a satului cu acelaşi nume, la sud – vest de Municipiul Târgu Jiu (≈ 25 km), într-un relief accidentat şi străbătut de unele văi cu regim torenţial, cu versanţi împăduriţi şi supuşi alunecărilor.

Aşadar, în urma cercetărilor de specialitate, a Studiului tehnico – Economic (S.T.E.) şi Proiectelor de execuţie (P.E.), ca documentaţii obiectivând: „Deschiderea şi punerea în exploatare a minei Rogojelu la capacitatea de producţie de 700000 tone/an”, respectiv, atingerea şi „Menţinerea capacităţii de producţie de 1000 mii tone/an, lignit” – începând cu anul 1978 s-a trecut efectiv la lucrările de deschidere, de pregătire şi de producţie. Respectivele lucrări au continuat în succesiunea menţionată având ca obiect stratul III, cu grosimi medii de 0,45 m; stratul IV, cu grosimi de 0,5 – 1,6 m; stratul V, cu grosimi de 3,5 – 5,1 m; stratul VI, cu grosimi de 0,25 – 3,6 m; stratul IX, cu o grosime de ≈ 0,75 m şi stratul X, cu o grosime de ≈ 4 m.

Activitatea de aici a durat până în anul 1997 inclusiv, în care timp s-au executat: 4.503,6 m³ lucrări de deschidere; 51.751,0 m³ lucrări de pregătire. Ca urmare, de la respectiva mină s-au extras şi livrat 5.645.703,0 tone cărbune brut, cu un număr mediu anual de personal de 427 minieri. Extracţia a încetat prin epuizarea cărbunelui, iar personalul a fost transferat la minele Urdari şi Fărcăşeşti.

Conducerea minei Rogojelu a fost asigurată succesiv de inginerii şefi: Dan Bălan, Nicolae Teslici, Nicolae Buliga, Florea Pătraşcu şi de inginerii şefi de sectoare: Doru Firondoiu, Nicolae Cilibiu şi Gheorghe Praţia.

*

În paralel, s-a deschis şi pus în circuitul productiv MINA URDARI, situată pe teritoriul localităţilor Urdari şi Valea cu Apă, limitată la Vest de perimetrul comunei Negomir, iar la Est de cariera Peşteana Nord.

Cărbunele la această capacitate minieră s-a extras alternativ din stratele exploatabile: X c, folosindu-se, în principal, un complex mecanizat tip: CLOKNER BECORIT importat din R.F. Germania, având înălţimea de tăiere: 3,5 m. Activitatea Minei Urdari s-a desfăşurat în anii: 1978 – 2000; volumul cel mai mare al lucrărilor de deschidere a fost de 1108 m³ în anul 1984; iar, al lucrărilor de pregătire de 6170 m³ în anul 1983. Totodată, producţia de cărbune în anul 1980 a fost 795883 tone, iar personalul, de la 226 lucrători, în anul de început, a urcat până la 1099 lucrători, în 1983, coborând, de la an la an, în 2000, la 233 lucrători.

Mina Urdari a fost condusă, succesiv, de inginerii şefi: Constantin Radu, Dan Butaru, Dumitru Picu, Victor Mazurencu, Ion Bureţea, Corneliu Boldor, Nicolae Glodeanu, Ion Brujan şi de şefii de sectoare, inginerii: Petrică Surdu, Ionel Cociaşi, Florin Ancuţa.

*

MINA FĂRCĂŞEŞTI, s-a pus în evidenţă tot ca o mare capacitate de producţie din Rovinari, profilată pe extracţia din subteran. Această mină se situase la sud – vestul localităţii Fărcăşeşti, şi, s-a deschis iniţial printr-o mină pilot pe fonduri geologice în anul 1981. Documentaţia de bază a fost: „Deschiderea şi punerea în exploatare a minei Fărcăşeşti pentru o capacitate de 600.000 t/an lignit”. Proiectul de execuţie s-a aprobat în anul 1990 prin H.G. nr. 5/1990. În acest perimetru s-au pus în evidenţă stratele: I – VII în Dacianul superior şi VIII – XII în Romanian. Importanţă economică având numai stratul X, respectiv bancul C al acestuia. Tehnologia de extracţie a fost prevăzută cu o linie tehnologică dotată cu complexe mecanizate de tipul: CMA – 2 M şi OKP – 70.

Respectiva capacitate şi-a început lucrările de deschidere în anul 1981 cu 170,5 m³, iar lucrările de pregătire s-au derulat din anul 1984, când s-au extras şi primele 4.000 tone de cărbune, evoluând până în anul 2000. În acest interval, volumul lucrărilor de deschidere a fost de 2.891 m³, volumul lucrărilor de pregătire a fost de 24.839 m³, iar producţia totală de cărbune s-a situat la 3.637.150 tone.

Conducerea minei Fărcăşeşti s-a asigurat, succesiv, de către inginerii şefi de sector: Dumitru Picu, Gheorghe Toma, Nicolae Brăitaru, Constantin Breazu, Constantin Logăscu, Ion brujan, Dumitru Pochea, Petrică Surdu şi Dumitru Brâncuşi.

Toate acele mine, structural, au făcut parte din I.M. Urdari, a cărei conducere, în toţi anii sus precizaţi, s-a exercitat, în ordine, de către directorii: dr.ing. Emil Mataca, ing. Marin Oprescu, ing. Luca Dijmărescu, ing. Titu Criveţi, dr.ing. Dumitru Ţâştea, ing. Florea Pătrăscu, ing. Nicolae Brăitaru şi ing. Ion Ciucu.

I.M. Urdari, a mai avut în componenţă subunităţile: Mina Schela, Mina Albeni şi Secţia de confecţii metalice Tg-Cărbuneşti.

*

La rândul ei, Mina de antracit Schela a fost condusă, în ordine, de inginerii: Nicolae Crainic, Constantin Protesoiu, Emilian Meiuş, Gheorghe Gavriliu, Gheorghe Vlădoiu, Ion Bureţea, Ionel Cociaş, dr.ing. Marcu Coculescu, Nicolae Brăitaru şi petrică Grecu.

Mina Schela extrăgea antracitul de peste 100 de ani, însă a fost închisă în anul 1995 fără motiv, asemeni Minei de grafit din Baia de Fier, care – în anii ’50 - ’60 ai secolului trecut – aparţinuse de I.M. Rovinari. Acum (2015) antracitul şi grafitul pentru cerinţele industriei româneşti se procură din... Vietnam.

Pentru profesionalismul de care au dat dovadă în activitatea de subteran, obţinând producţii la nivel de vârf în acest domeniu, îi menţionăm pe brigadierii: Stelian Rădulescu, Nicolae Tudor, Alex. Buşoi, Vasile Crişan, Emil Mihuţ, Ion Creţu, Gheorghe Botezatu, Ion Diaconescu, Ion Nasta, Bella Szabo şi Gheorghe Urucu.

*

Baza de Aprovizionare (B.a.) Rovinari - Prin D.C.S. nr. 270/10.08.1977, se atestă existenţa acestei unităţi, urmare creşterii vertiginoase a activităţii industriale din întreg arealul minier al Olteniei.

Obiectul său de activitate, menţinut şi în prezent: martie 2015, fiind: determinarea necesarului de materiale, piese de schimb, subansamble şi materii prime corespunzătoare producţiei de cărbune pe un timp dat; stabilirea portofoliului de comenzi; contractarea cu furnizorii interni şi externi; depozitarea, conservarea, gestionarea şi livrarea bunurilor materiale respective către potenţialii consumatori; preluarea de la întreprinderi a eventualelor disponibilităţi de materiale şi redistribuirea lor către alţi consumatori; cât şi preluarea, depozitarea, gestionarea şi vânzarea activelor rezultate din casări şi dezmembrări de utilaje.

Evident, acest domeniu: aprovizionarea – a început încă din luna martie 1950, când eu (M.P.) m-am deplasat de la Rovinari la Târgu Jiu (pe picioare!), de mai multe ori, la sediul Întreprinderii de Industrie Locală de care atârnam ca secţie: „Lignitul”, pentru a obţine 5 kg cuie, 20 lopeţi şi 5 târnăcoape. Pe urmă, la Mina Veche, în incintă ne încropisem o mică magazie – într-o săpătură sub deal – unde păstram materialele şi dinamita folosită la puşcarea stratului de cărbune. Cu timpul, lângă sediul I.C. Rovinari ne construisem o clădire mult mai mare compartimentată pe tipuri de materiale şi dotată cu rampă pentru a descărca direct din vagoane containerele cu materiale. Iar muncitorii s-au permanentizat şi pe această latură ocupaţională.

Astfel, se înţelege că B.A. Rovinari, s-a organizat şi dezvoltat, pe vechea structură preluând-o şi amplificând-o pe mai departe cu aceiaşi lucrători: Ion şi Elena Guran (soţi), Aurel Giubega şi Vasile Bucur, gestionari, ajutaţi de muncitorii: Ion Săpunaru, Dumitru Olaru, Gheorghe Ceauranu, Zămfirică Guran, Elisabeta Pufu, Nicolae Săpunaru ş.a.

Începând cu anii ’70 ai sec.trecut, depozitele bazei se află pe partea vestică a U.M. Rovinari, în suprafaţă de aproape 15.000 mp, iar rulajul valoric a fost în anul 1989 de aproape 1000000 mii lei. Un timp: 1977 – 1980, aici se gospodăreau şi unele mărfuri ale B.J.A.T.M. gorj, o dată cu cele necesare minelor din Motru şi Jilţ.

Directorii bazei în ordine cronologică, au fost/sunt: Ion Truşcă, Ion Dracinski, Eftimie Nănău, Dan Dobreanu şi Marius Vlaicu, director adjunct. La rândul său, Ion Dracinski, fiind numit directorul B.J.A.T.M. Gorj, unde, acel om, s-a luptat până la epuizare pentru a pune la punct respectiva unitate, constând din spaţii bine organizate, căi de acces rutier şi C.F.R., mijloace tehnice de lucru, sediu cu birouri într-un ton modern (implicit ca dotare), platforme moderne de depozitare, macarale rulante de mare capacitate, mijloace auto specializate pe aprovizionarea de la mari distanţe ş.a.

Revenind la B.A. Rovinari, menţionăm că aceasta se găseşte în subordinea C.E. Oltenia; iar sediul său este organizat în incinta U.M. Rovinari.

*

UNITĂŢI PRESTATOARE DE LUCRĂRI ŞI SERVICII

S.C. – Uzina Mecanică Rovinari (U.M.R.) S.A.

Avântul producţiei de cărbune din această zonă, unde utilajele extractive de mare complexitate tehnologică deveniseră hotărâtoare – a impus ridicarea unei Uzine de imediată intervenţie mecanică şi electrică, asigurând normalitatea continuităţii excavaţiilor în ritmurile prevăzute a volumelor de masă minieră.

Construcţia şi punerea în valoare a acestui obiectiv – monumental la timpul respectiv – a avut loc în anii 1968 – 1970, de către Antrepriza de Construcţii Montaj Rovinari şi Trustul de Construcţii Industriale Craiova, potrivit planului de investiţii al Întreprinderii Miniere Rovinari, care asigurase, concomitent, toate dotările cât şi demararea activităţii productive transferând din personalul său 350 de lucrători printre care: dr. ing. Dumitru Ţâştea (devenit director); maiştri Ştefan Dinu şi Ion Butan (deveniţi şefi de secţie); contabilii Gică Negrescu şi Constantin Militaru (deveniţi contabil şef şi respectiv şef serviciu contabilitate); lăcătuşii Ion şi Dumitru Feregan (fraţi); Gheorghe Boghiu (strungar); Alexandru Angiu (macaragiu) ş.a. Un timp Uzina funcţionând în subordinea I.M. Rovinari.

Începând cu luna septembrie 1977, Uzina devine Întreprinderea de Utilaj Minier Rogojelu (I.U.M.), comuna Fărcăşeşti, judeţul Gorj, ca efect al Decretului Consiliului de Stat (D.C.S.) nr. 270/10.08.1977; prin care se organizase Combinatul Minier Oltenia, aşa cum se menţiona prin Anexa 3, Nr.crt. 5 la respectivul decret.

*

Potrivit acestuia, obiectul de activitate al I.U.M. îl constituia:

„Executarea de confecţii metalice, confecţii de piese de schimb şi subansamble, repararea utilajelor miniere, de construcţii şi transport”.

De-a lungul timpului, I.U.M. îşi dezvoltă activitatea păstrându-şi vigoarea prin D.C.S. nr. 27/11.02.1978, când forul tutelar îşi comutase grefa pe Mine Noi, dar şi prin D.C.S. nr. 365/08.12.1981, când a fost desfiinţat Combinatul minier Oltenia şi înfiinţat Combinatul Minier Rovinari. I.U.M.-ul rămânând în subordinea acestuia din urmă, păstrând toate prerogativele de întreprindere cu personalitate juridică.

Mai reamintim că, în anii 1977 – 1981, I.U.M. Rogojelu a avut în componenţa sa şi Uzina de Prelucrări Metalice Târgu Jiu (cea de peste podul Jiului) pe care „a pus-o pe picioare”, ajutând-o să devină: Întreprinderea de Reparaţii Utilaj Minier (I.R.U.M.) Târgu Jiu.

Prin H.G. nr. 1211/20.11.1990 a încetat activitatea Combinatului Minier Rovinari; iar IUM Rogojelu a coborât la rangul de Uzină în subordinea Sucursalei Miniere Rovinari, fără personalitate juridică, dar alipindu-i-se Uzina de Reparaţii Utilaj Minier Târgu Cărbuneşti.

Până la urmă, frământarea a încetat o dată cu H.G. nr. 460/20.08.1997, când această prestigioasă unitate a devenit societate comercială pe acţiuni, trecând în sectorul particular, zicându-şi la fruntar:

S.C. – UZINA DE REPARAŢII ROVINARI – S.A.

Cu aceeaşi H.G. s-a stabilit în portofoliul respectivei societăţi, având ca avere:

„Capital social = 12.294.875 mii lei, împărţit în 421.795 mii lei acţiuni nominative”.

*

Societatea Comercială Transport, Prestări Servicii, Utilaj Terasier Rovinari (S.C. – T.P.S.U.T. ROVINARI – S.A.)

Transportul auto şi excavaţiile cu utilaje clasice sunt prezente încă de la începutul extracţiei cărbunelui din Rovinari. Iniţial, până în anul 1970, pe respectivele activităţi se maturizaseră în zonă: secţia de utilaj greu din I.M. Rovinari, condusă de ing. Lucian Ionescu şi secţia auto a aceleiaşi întreprinderi, avându-l şef pe teh. Ioan Keller. Dincolo, la Grupul de şantiere construcţii montaj Oltenia, care executa activitatea de investiţii pe tot Bazinul, funcţionase o „secţie de utilaj transport” a T.C.M.M. Bucureşti.

Pe secţia aceea, cu numai 150 lucrători – prin H.C.M. nr. 511/1970 – s-a înfiinţat Staţia de utilaj transport Rovinari, în subordinea I.C.M.M. Oltenia.

În anul 1978, prin Decretul Consiliului de Stat nr.27/11.02.1978, începând cu data de 01.02.1978, se înfiinţează întreprinderea de Transport Rovinari prin reorganizarea Staţiei de utilaje transport Rovinari din cadrul ICMM Oltenia.

Activitatea de utilaje pentru construcţii rămâne la Staţia de utilaje grele pentru construcţii în subordinea CM Oltenia – Rovinari, director fiind Nicolae Dragomir.

în anul 1980, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 187/18.06.1980 cu data de 01.06.1980, Staţia de utilaje grele pentru construcţii - subunitate a CM Oltenia fuzionează cu întreprinderea de transport Rovinari sub denumirea - întreprinderea de transport şi utilaje grele pentru Construcţii Rovinari.

în anul 1981, prin Decretul 365/1981, ca urmare a reorganizării activităţii Combinatului Minier Oltenia, când se divizează în Combinatul Minier Rovinari şi Combinatul Minier Motru - ITUGC Rovinari se împarte în două unităţi, una în zona Motru şi alta în zona Rovinari care va purta denumirea de întreprinderea de Transport şi Utilaje pentru Construcţii (I.T.U.C.) Rovinari.

în anul 1985, prin Decretul 112/1985, ITUC Rovinari preia parcul de autobasculante al unităţilor de transport ale MTTC, care efectuau transportul în bazinul carbonifer Rovinari, atingând apogeul activităţii de circa 8000 salariaţi.

Tot în acelaşi an, pentru conducerea mai bună a procesului de producţie conform Ordinului Ministrului Minelor nr. 33/1985 ia fiinţă în cadrul ITUC Rovinari - Staţia de utilaje pentru construcţii Rovinari.

Această staţie de utilaje pentru construcţii Rovinari va fiinţa până în luna aprilie 1985 deoarece prin Ordinul Ministrului Minelor nr. 263/03.04.1985 cu data de 01.05.1985, staţia de utilaje pentru construcţii Rovinari preia şi autobaza nr.3 Bâlteni şi se organizează Staţia de utilaje transport Rovinari. Tot cu această dată se înfiinţează autobaza 2 Rovinari, autobaza 5 Tismana, secţia de utilaje Pinoasa, secţia de utilaje Tismana, organizându-se Staţia de utilaj transport (S.U:T.) Rogojelu, director fiind Mihail Pasere.

Prin Decretul 430/30.12.1985 autobaza nr. 4 Tg-Cărbuneşti, unitate a ITA Gorj, trece în subordinea ITUC Rovinari.

Tot prin acest decret Instalaţia de reeşapare anvelope trece din subordinea ITA Gorj în subordinea ITUC Rovinari.

Prin Ordinul Ministerului Minelor nr. 313/12.06.1986, cu data de 01.06.1986 ia fiinţă Staţia de utilaje transport Albeni prin unirea activităţii de transport a Autobazei nr. 4 Cărbuneşti, cu activitatea de utilaje a Secţiei utilaje Seciuri.

Prin Decretul 420/01.04.1987 ITUC, Rovinari predă la unităţile MTTC parcul auto preluat ca urmare a Decretului 112/1985, în acest context dispare organizatoric S.U.T. Albeni.

Ca urmare a activităţii deosebite desfăşurate în anul 1983, unitatea ocupă locul I în întrecerea socialistă pe ţară, este decorată cu Ordinul Muncii clasa a II-a.

În anul 1987 zestrea de medalii a unităţii se adaugă şi Ordinul Muncii clasa I, pentru locul I pe ţară obţinut în întrecerea socialistă - ramura transport alte ministere.

La data de 08.01.1991 în baza Dispoziţiei nr.68/1991 a Sucursalei Miniere (S.M.) Rovinari, unitatea îşi schimbă denumirea în U.T.P.S. Rovinari.

La data de 01.02.1991 în urma reorganizării, Autobaza nr.4 Tg-Cărbuneşti este preluată de U.T.P.S. Berbeşti, iar o parte din S.U.T. Rovinari de către A.C.M.M. Târgu-Jiu.

în baza Dispoziţiei nr. 261/1991 a S.M. Rovinari activitatea unităţii se extinde prin preluarea sectorului Microcarieră din cadrul E.M. Pinoasa, unitatea schimbându-şi denumirea începând cu data de 01.04.1991 în E.E.T.P.S Rovinari.

începând cu data de 01.01.1997 în baza Dispoziţiei nr. 148/1997 a S.M. Rovinari îşi schimbă denumirea în E.T.P.S. Rovinari ca urmare a predării sectorului Microcarieră la E.M. Pinoasa.

în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului României nr. 460/ 1997 privind înfiinţarea de societăţi comerciale prin reorganizarea unor subunităţi din cadrul Regiei Autonome a Lignitului Oltenia Târgu-Jiu, a protocolului de desprindere, începând cu data de 09.10.1997 unitatea se transformă în societate comercială (SC TPSUT Rovinari SA) cu capital integral de stat, dar trecută în sistemul privat.

*

SC ACMM SA Rovinari, la rândul ei, din punct de vedere organizatoric, de la începutul activităţii (anul 1967) a suportat o serie întreagă de organizări şi reorganizări antrenată fiind de reorganizările din industria minieră, pentru care a fost concepută ca unitate de construcţii-montaj pentru realizarea obiectivelor de investiţii pentru exploatarea lignitului atât prin mine cât şi prin cariere.

Pe etape, aceste structuri organizatorice au fost:

1. Şantierul Cariere Oltenia şi Grup Şantiere Cariere Oltenia, subordo­nate TCMM Bucureşti în perioada 1967-1975;

2. întreprinderea de Construcţii pentru Cariere şi Mine Oltenia (ICCM Oltenia) subordonată întreprinderii de Deschidere Cariere şi Mine Noi Oltenia (IDCMN Oltenia) în perioada 1975-1977;

3. întreprinderea de Construcţii şi Montaje Miniere Oltenia (ICMM Oltenia), subordonată Combinatului Minier Oltenia (CM Oltenia), în perioada 1977-1981.

4. întreprinderea de Construcţii şi Montaje Miniere Rovinari (ICMM Rovinari) subordonată Combinatului Minier Rovinari (CM Rovinari) în perioada 1981-1991.

în paralel a existat şi ICMM Jilţ subordonată Combinatul Minier Motru.

De asemenea, trebuie menţionat ca în această perioadă, începând din anul 1984 cele două unităţi de construcţii montaj au fost reorganizate în întreprinderi de antrepriză construcţii montaj, odată cu introducerea acordului global în activitatea de C+M şi preluarea execuţiei lucrărilor în antrepriză.

5. Antrepriza de Construcţii Montaje Miniere Rovinari, prin comasarea IACMM Rovinari şi IACMM jilţ, subordonată Regiei Autonome a Lignitului Târgu-Jiu, în perioada 1991-1992.

6. Societatea Comercială Antrepriza de Construcţii şi Montaje Miniere Târgu-Jiu - Societate pe Acţiuni, subordonată Ministerului Industriei şi Comerţului în perioada 1992 – 2000.

Considerăm că organizarea optimă în întreaga existenţă a unităţii a fost perioada 1981 -1991, atunci când organizarea din sistemul minier în cele două combinate miniere Rovinari şi Motru avea în subordine şi în structură cele doua unităţi de construcţii-montaj IACMM Rovinari şi IACMM Jilţ.

în această perioadă cele două unităţi de construcţii montaj au avut cele mai bune rezultate atât în ceea ce priveşte realizările valorice de producţie de C+M, cât şi realizările fizice reprezentate de punerile în funcţiune a liniilor tehnologice pentru carierele de lignit.

De altfel, în anii 1986, 1987 şi 1988 IACMM Rovinari (1987 şi 1988) şi IACMM Jilţ (1986) au fost distinse cu titlul de fruntaş în întrecerea socialistă obţinând locul I pe ţară şi "Ordinul muncii clasa I".

IACMM Rovinari şi în anul 1989 urma să obţină locul I pe ţară şi "Ordinul muncii clasa I", însă întrecerea socialistă pe anul 1989 nu a mai fost finalizată.

După anul 2000, prestigioasa întreprindere a fost lăsată colbului uitării.

*

Lucrări de redare în circuitul productiv a terenurilor degradate din cariere miniere de pe raza oraşului Rovinari

Modalităţile respectivelor lucrări presupun un complex de acţiuni bine gândite şi puse în valoare potrivit unei ordini care să răspundă ierarhizat cerinţelor locului, mediului, interesului social şi disponibilităţilor financiare.

Asemenea lucrări sunt, în primul rând, parte integrantă a activităţii miniere extractive în curs şi nu doar nişte preocupări „în salturi”, ocazionale, postume, cu cheltuieli foarte mari faţă de cele efectuate în timp optim. Oricum – mai devreme sau mai târziu – refacerea terenurilor tot trebuie făcută, iar amânarea lor de la o etapă la alta este ca şi cum cei de azi – în măsură să efectueze ameliorarea solurilor în cauză – dispun după bunul plac îndatorarea generaţiilor viitoare la eforturi ale căror cauze nu le aparţin.

După cum ştim, activităţile miniere din carierele: Balta Uncheaşului, Cicani, Beterega, Gârla şi Rovinari Est au determinat peste tot: apariţia unor noi reliefuri; distrugerea totală a florei şi faunei; încetarea oricărei activităţi agricole şi silvice; deturnarea întregii activităţi hidrogeologice urmare lucrărilor de asecare, de asanare a bălţilor, prin devierea pârâurilor: Iazul, Dâmbova, Scoarţa, Corbului şi prin devierea râurilor: Jiu, Jaleş, Şuşiţa, Bistriţa şi Tismana; deteriorări ireparabile ale căilor de comunicaţie şi satelor; poluarea intensă a mediului înconjurător cât şi – în mod deosebit – traumatizarea localnicilor.

Apreciem ca activităţi distincte consacrate readucerii în circuitul productiv a terenurilor în cauză, următoarele: a) refacerea prin lucrări (nemijlocit) miniere; şi, b) recultivarea biologică propice acestora.

Lucrările miniere trebuie să urmărească: refacerea ambientală a fiecărei vetre imaginată constructiv pornind de la noul relief rezultat în urma excavaţiilor şi haldărilor; născocirea unor noi forme de întrebuinţare a acestor terenuri prin sectorizarea lor pe sole dedicate anumitor culturi; cât şi conturarea de netăgăduit a noilor reţele de drumuri şi ape: lacuri sau/şi curgătoare.

De asemenea, reamenajarea biologică are în obiectiv aplicarea tratamentelor propice refertilizării, mai clar: reînvierii solului pentru a-i reda toate însuşirile potrivite repopulării lui cu vegetaţia şi fauna firea, dorite de locuitorii şi autorităţile Oraşului.

De aceea, este imperios, ca anterior oricăror măsuri preconizate în privinţa acestor prefaceri, Primăria să întreprindă insistente iniţiative de atragere a localnicilor la a hotărî în comun asupra noului destin aferent pământului lor. Nemijlocit utilizând mijloacele audio – vizuale, întrunirile, pliantele scrise şi imaginative, cât şi machetele corespunzătoare zonelor şi ansamblului cadastral.

*

Refacerea terenurilor prin lucrări miniere

Această activitate se concentrează: a) pe amenajarea haldelor de steril; şi, b) pe amenajarea oglinzilor de apă formate în golurile rămase după epuizarea rezervei de lignit a carierei.

Amenajarea haldelor de steril

Ştim că haldele sunt formate din roci eterogene, în care lipsesc substanţele trofice proprii creşterii şi dezvoltării plantelor. Aşadar, acele suprafeţe nu mai au însuşirea de soluri. Ceea ce impune – de la început – stabilirea unei corecte tehnologii care să asigure respectarea cotelor şi unghiurilor de taluz, deopotrivă cu planarea, pe cât posibil, din deversări cu abzeţerul, a suprafeţelor rămase în urmă, ţinând seama şi de noua destinaţie a lor.

Despre recuperarea şi folosirea solului fertil pe hălzi, la carierele (încă) active: Gârla şi Rovinari Est, nu mai poate fi vorba, când, pe puţinul de suprafeţe rămas în avans (cca. 10% din total) nu se mai poate recupera mare lucru; date fiind zonele colinare împădurite, cât şi fundaţiile caselor şi blocurilor din fosta colonie Poiana. Cu puţină voinţă, totuşi, cam pe 10 ha de teren situat la est de colonie – folosit în anii ’30 ai secolul trecut şi ca aeroport de către prim ministrul Gheorghe Tătărescu – s-ar mai putea selecta solul  fertil aferent cu tehnologia clasică: excavatoare cu o singură cupă şi autobasculante sau/şi screpere. Humusul astfel obţinut ar urma să fie aşternut de îndată pe suprafaţa prestabilită, aşa încât să nu îşi piardă nimic din însuşirile morfo – fizico – chimice avute anterior.

După ce halda prezintă o stabilitate şi condiţii corespunzătoare de lucru cu utilajele – imediat, trebuie să înceapă activitatea de nivelare cu buldozere adecvate, prin terasare, planare şi tasare longitudinală şi transversală, cu toleranţe de  10 cm faţă de orizontul de raportare.

Următoarele activităţi intrând în sarcina unităţilor agricole de resort.

Prin planarea cu buldozerele trebuie asigurate pante de 2 – 5% către drenurile marginale, cât şi unghiuri de taluz între 1 : 1,25 – 1 : 4 pentru hălzile înalte până la 40 m destinate recultivărilor silvice. Iar, pentru recultivarea agricolă, înălţimea acestora trebuie să fie sub 20 m. Amenajarea suprafeţei taluzurilor este obligatorie.

Întreaga activitate de pregătire minieră a hălzilor, anterior intrării acolo a unităţilor agricole, presupune: planimetrarea şi nivelmentarea topografică; pichetarea cotelor cu ţăruşi; evaluarea volumelor de roci deplasate cu buldozerele prin nivelare; debleerea ori rambleerea anumitor locuri, după caz; cât şi calculele cerute de orice profil.

Dacă haldarea s-a făcut pe mai multe trepte, atunci devine obligatorie formarea unor berme de siguranţă, cărora li se va da o pantă de max. 2⁰ spre interior, urmărindu-se evitarea erodărilor şi condiţionarea către soluţia de recultivare prestabilită.

*

Amenajarea oglinzilor de apă rămase după epuizarea rezervei de lignit a carierelor

Din datele tehnice existente, asupra golurilor rămase după extracţia cărbunelui la carierele în discuţie, putem face următoarele menţiuni:

- La Carierele Balta Uncheaşului şi Cicani, golurile rămase după închidere au fost întrebuinţate de către CET Rovinari pentru depozitarea cenuşii rămasă după arderea cărbunelui.

- La Cariera Beterega, în zona vestică, s-a format oglinda de apă corespunzătoare golului tehnologic format.

- La Cariera Gârla, preconizăm ca un asemenea gol să fie format în partea estică a acesteia, la cca. 1 km est de Staţia CFR Cârbeşti, putându-se contopi cu cel ce se va crea în nordul Carierei Rovinari Est, după terminarea (şi aici) a excavaţiilor.

Prin contopirea de care vorbim, cele două oglinzi de apă pot lua forma: , un opt răsturnat, comunicând pe direcţia: N  S, cu o întindere de  1,5 km şi lăţimi ale ochiurilor de  800 m, îndeajuns să facă deliciul celor dornici de sporturi nautice, de pescuit, agrement ş.a. Aceste volume de apă – dacă mai întâi s-au format pe o ruptură a scoarţei pământului – ele, pe lângă avantajele menţionate, mai pot să se constituie în bazine de acumulare a apei necesară irigaţiilor şi apei industriale.

Pentru a da formă gospodărească respectivelor oglinzi de apă, este necesară respectarea proiectelor de funcţionare a carierelor, potrivit cărora: taluzul haldei şi peretele frontului de lucru rămas, trebuie executate într-o geometrie de aplatizare care să ofere stabilitate şi plăcută privelişte peste care să poată fi plantate vegetaţii de zăvoi şi amenajate sate de vacanţă, proprii odinioară acestor locuri. La fel, o cerinţă care să confirme regula bunei organizări şi conduceri a lucrărilor de neevitat în asemenea împrejurări, constă în curăţirea şi îndepărtarea oricăror materiale existente acolo pe durata excavaţiilor, precum şi în planarea corectă a vetrei rămase.

*

tehnici germane de recultivare în bazinele miniere proprii

O înţelegere asupra minelor germane stabileşte la Bruehl în 1766 că fostele suprafeţe miniere trebuie din nou cultivate. Recultivarea suprafeţelor de carieră este de atunci urmarea de la sine înţeleasă a obţinerii cărbunelui. Imediat ce primele părţi ale stratului de cărbune sunt scoase, începe în cealaltă parte a exploatării reconstrucţia peisajului. Ce exploatează excavatorul ca steril pe o parte, depune abzeţerul pe partea de haldare si pregăteşte astfel recultivarea pământurilor.

Construcţia suprafeţelor pentru refolosirea terenurilor pentru pădure şi agricultură cuprinde în bazinul Rinului - obţinere, transport, stocare intermediară, depunere şi prelucrarea materialului pământos cu proprietăţi de cultivare.

În Legea planului de dezvoltare a Landului, în Legea federală a mineritului şi în Legea peisajului sunt redate scopurile fundamentale pentru refolosirea suprafeţelor luate în concesiune de exploatările miniere.

În planurile de proiectare a cărbunelui sunt stabilite bazele redării suprafeţelor şi modelarea suprafeţelor superioare, inclusiv cele care sunt incluse în dezvoltarea peisagistică în cadrul recultivărilor.

În Ordonanţa minieră, în linia directoare a Administraţiei de Autoritate Minieră şi în Planurile de întreprindere prevăzute prin Dispoziţii sunt concretizate ţelurile recultivării şi explicarea lor.

Proiectarea pentru recultivarea şi planul de peisaj ca metode germane este făcută cu datele despre vegetaţia naturală potenţială a suprafeţelor respective în dependenţă cu înclinările proprii ale suprafeţelor şi conform Legislaţiei mediului şi a Planului de carieră.

Modelarea viitoarelor suprafeţe de pădure şi agricultură se poate face cu ajutorul computerului cu programe ca Autocad şi Arcview GIS.

*

Redarea forestieră - ţine cont de factorii locali - lumină, căldură şi umiditate, de pământ - oferta de material hrănitor, de cantitatea de humus; de relieful mic şi de expunere. Diferiţi factori duc la o creştere sănătoasă a plantelor:

- aşezarea materialului pământos cu o bună capacitate de preluare a apei, cu pori mari şi cu o distribuţie a porilor care să exploateze o bună aerisire a pământului,

- o cantitate mare de humus,

- aşezarea pământului liber, nu dens,

- modelarea cât mai apropiată de natura a reliefului,

- aşezarea prin scuturare duce la o salvare a apei în pământ, care duce la scăderea eroziunii.

Construcţia haldei - o haldare selectivă - şi o depunere de pietriş de pădure propriu este dată cu succes în cariere de abzeţere mari cu clasă de putere – 110.000 – 240.0000 mc/zi.

În special factorii de influenţă la aşezarea scuturată a suprafeţelor pentru redare sunt:

• geometria utilajelor,

• procedeele de haldare,

• capacitatea abzeţerului de depunere la înălţime sau la adâncime,

• înălţimile şi folosirea zonelor de sfârşit de taluze,

• starea şi lungimea benzilor de transport,

• succesiunea materialului pământos,

• luarea în consideraţie a rampelor şi a modelărilor speciale,

• protecţia la emisii.

Pietrişul de pădure este scuturat prin abzeţer de la înălţimea de 2 m şi nu e prelucrat mai departe. Aşa rămâne pământul depozitat pentru creşterea plantelor de pădure care au condiţii foarte bune de dezvoltare.

Se lucrează cu utilaje foarte uşoare de nivelare a pământurilor haldei, în special pentru zonele orizontale. Prin această metodă nu se întâlnesc eroziuni distrugătoare şi se egalizează absorbţia apei.

Se folosesc aproximativ 500 specii de plante, pomi şi arbuşti pentru reîmpădurire, cum ar fi: stejari, tei, aluni, pomi cu fructe sălbatice, ulmi, plopi, fagi, castani, pini, fragi, pruni, lupin.

*

Redarea în agricultură se face pe mai multe faze: o faza intermediară şi o fază finală.

Cultivarea intermediară agricolă durează cel puţin 7 ani, după nivelarea stratului productiv al haldei şi este realizată printr-o succesiune productivă cu o tehnică specială de îngrijire a pământurilor.

Succesiunea productivă începe cu plantarea lucernei în al treilea an, care realizează o înrădăcinare adâncă în pământ. După plantare lucerna creşte de 5 - 6 ori mai mult, înainte ca în al treilea an să fie realizată construcţia humusului şi să fie prelucrat. Acesteia îi urmează plantarea rapiţei de iarnă.

După terminarea perioadei intermediare se plantează diferite soiuri de morcovi, cartofi, sfeclă de zahăr, conform studiilor de cercetare întreprinse de exploatările miniere cu Camerele de Agricultură zonale si centrale, pentru fostele zone miniere destinate circuitului agricol.

Tractoarele şi maşinile de arat sunt speciale, uşoare, au o lăţime mare a cauciucurilor pentru ca încărcătura maşinii să se distribuie pe o suprafaţă mare de contact cu arătura. Furcile plugului nu intră adânc.

Există staţii de cercetare de biologie care lucrează strâns cu firmele miniere, ele studiind adaptarea insectelor şi vieţuitoarelor în zonele recultivate.

De asemenea, sunt lăsate câteva ha disparat, liber, fără intervenţia omului pentru recultivare, pentru a urmări succesiunea naturală a plantelor şi procesele naturale ale pământurilor pe suprafeţele libere, după încetarea activităţii miniere.

Tehnologiile folosite în firmele germane miniere în vederea recultivărilor se pot implementa cu succes în bazinul minier românesc, în primul rând prin studii de cercetare şi proiectare şi apoi practic, cu concursul firmelor miniere şi al Direcţiilor silvice şi Direcţiilor agricole judeţene.

*

APARIŢIA ORAŞULUI ROVINARI

Din cele spune până aici, rezultă cum, comuna Rovinari, prin râvna locuitorilor său, cu timpul, tindea sigur către mantia de urbe. Astfel, încă din anii ’30 ai secolului al XX-lea, aici prinseseră contur unele circuite stradale marcate, începând dinspre nord, prin cele patru intersecţii străjuite de grupările caselor falnice ridicate de fraţii Dumitru şi Ion Ungureanu şi de faimoasa Curte a tătăreştilor. La fel se afirmase intersecţia ce înmănunchea conacele şi casele boierilor Văcăreanu, Căprescu, Popescu – Judeţ şi Burdulescu, dăruind pârâului Scoarţa un fel de „temei” de a-şi fi oferit terasele unor asemenea binale. Dincolo, mai la vale, întâlneam intersecţia din centru, unde se grupau, flancat, alte case mari întrecute de conacele boierilor Dumitru Costescu şi Gheorghe Rovinaru. De asemenea, în partea sudică, încă o intersecţie străbătută de pârâul Rovinari, îşi demonstra măreţia prin înconjurul caselor unor gospodari de ispravă, ca Voinoiu, Giurcan, Bărbulescu, Gârjabu, Vasilescu ş.a.

Câteva dintre acele vetre habitaţionale dispuneau, deja, de electricitate, apă curentă şi canalizare.

De-o parte şi de alta a drumului naţional (D.N. 66) ce străbătea localitatea cât şi pe marginile uliţelor conexe, se amenajaseră trasee pietonale şi de biciclete. Iar din loc în loc, îşi afirmau prezenţa: sediul primăriei, al poştei, dispensarul uman, biblioteca, stabilimente şcolare şi bancare, incintele meşteşugăreşti, prăvăliile şi nelipsitele cârciumi, cu hanul Măndoaicii, ca primaş.

Localnicii, şi ei – mulţi şcoliţi prin Bucureşti şi prin alte mari oraşe – acumulaseră o anumită cultură, o mai nouă ţinută vestimentară şi alte noi îndeletniciri, tinzând către consolidarea, laolaltă, a clasei sociale de mijloc ce începuse să le priască, părând mai altfel decât sătenii aşezărilor din jur. Aura lor ajunsese ca una a oamenilor ceva mai avuţi şi mai stilaţi, în măsură să dobândească acea cunună de veritabili orăşeni; asta, mai cu seamă prin a doua jumătate a anilor ’40.

Aşadar – cu ceva timp înainte de apariţia mineritului – fibra şi cugetul rovinărean intraseră bine în faza premergătoare urbanizării. Astfel, cu sau fără tăvălugul industrializării, vatra Rovinarilor (prin anii ’60 – ’70) tot ar fi devenit oraş prin sporul şi abnegaţia populaţiei sale centrată de la o vreme pe ideea ridicării, aici, a unor fabrici de ceramică, materiale de construcţii, textile, prelucrarea lemnului şi fructelor de pădure, producţia conservelor de legume etc., a căror bază materială fusese, practic, inepuizabilă.

Cu asemenea atuuri – lesne pe atunci de pus în valoare prin efectul legilor dezvoltării rurale – nimic nu ar fi putut sta în calea înfiinţării Oraşului Rovinari.

Iar dacă într-un alt registru (al celerităţii industriei) oraşul, totuşi, a prins viaţă – mai târziu, ce-i drept! – înspre vest, pe acea baştină (mai puţin frământată, ferită de iureşul strămutărilor – actul în sine nu este decât o concretizare a destinului acestei localităţi, şi nu „rezultatul unei aşezări forţate”, aşa cum caută să îşi facă loc această nefericită versiune. Mai temeinic spus, străvechea aşezare a Rovinarilor, flancată de satele din jur, a fost şi rămâne UN VERITABIL PORTALTOI pentru actualul oraş Rovinari, potrivit şi art. 1 din Decretul următor:

*

Actul normativ care a dat naştere urbei noastre este următorul:

Decret nr. 366 din 9 decembrie 1981 pentru înfiinţarea oraşului Rovinari, judeţul Gorj.

Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România decretează:

- Art. 1

Pe data prezentului decret se organizează oraşul Rovinari, în judeţul Gorj. Oraşul Rovinari are în componenţă localităţile Rovinari şi Vîrţ.

- Art. 2

Satele Rovinari şi Moi, din componenţa comunei Bîlteni, judeţul Gorj, se unifică şi formează un singur sat, cu denumirea Moi.

- Art. 3

Comitetul executiv al Consiliului popular al judeţului Gorj va organiza, potrivit legii, alegeri de deputaţi pentru Consiliul popular al oraşului Rovinari.

Până la alegerea consiliului popular, în oraşul Rovinari va funcţiona consiliul popular provizoriu, alcătuit din deputaţii aleşi în circumscripţiile electorale cuprinse în limitele acestei unităţi administrativ-teritoriale.

Consiliul popular al oraşului Rovinari se convoacă de drept în prima sesiune, în termen de 5 zile de la data prezentului decret.

Biroul executiv al Consiliului popular provizoriu al oraşului Rovinari va fi format din 9 membri şi va fi compus din deputaţi, precum şi din membri numiţi, până la alegeri, prin decizie a Comitetului executiv al Consiliului popular al judeţului Gorj.

- Art. 4

Numărul maxim de posturi prevăzut în anexa nr. 7 la Decretul Consiliului de Stat nr. 70/1981 se modifică potrivit anexei*), care face parte integrantă din prezentul decret.

Numărul de posturi pentru Serviciul financiar al oraşului Rovinari se va asigura de către Ministerul finanţelor în cadrul numărului de posturi prevăzut în anexa nr. 14 la Decretul Consiliului de Stat nr. 70/1981. Posturile care se asigură prin redistribuire, potrivit prevederilor prezentului decret, şi care au fost blocate ca urmare a aplicării decretelor Consiliului de Stat nr. 367/1980 si nr.345/1981 se deblochează.

- Art. 5

- Anexa la Legea nr. 21/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, republicată în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, nr. 54-55 din 27 iulie 1981, cu modificările ulterioare, se modifică corespunzător prevederilor prezentului decret.

- **** -

NICOLAE CEAUŞESCU

Preşedintele Republicii Socialiste România

*) - Anexa se comunică instituţiilor interesate.

                       

*

Despre mediul fizic al întregului teritoriu subscris oraşului Rovinari şi despre vecinătăţi, găsim oportun să ne referim la partea efectiv locuită a sa, plasată în sud – vestul acestei vetre, grupată pe 144 ha, reprezentând 5,47% din totalul celor 2.632 ha (26,32 km²) însemnând 0,466% din suprafaţa judeţului Gorj. Cele 144 ha cuprinzând Oraşul în sine ca reşedinţă, plus cartierul Vârţ (zona veche şi zona nouă) aflat la 3 km depărtare către nord de centru şi cartierul Poiana, la 4,5 km nord – estică depărtare (acum strămutat de pe cele 8 ha cât a cuprins la timpul său).

Intravilanul oraşului, cuprinde 446 ha. Astfel, celor 144 ha suprafaţă locuită li se mai adaugă: 166,4 ha – unităţi economice; 52,3 ha – căi de comunicaţie rutieră şi ferată; 16,9 ha – spaţii verzi, agrement şi sport; 15 ha – instituţii şi servicii publice; 7,5 ha – gospodărie comunală, construcţii aferente şi cimitire; 4 ha – echipare tehnico – edilitară; 39,9 ha – alte destinaţii.

Extravilanul Oraşului, este de 2.186 ha, în următoarea structură: 840 ha – teren agricol; 218 ha – păşuni; 80,5 ha – ape; 50 ha – vii şi pepiniere viticole; 46 ha – fâneţe; 45 ha – livezi şi pepiniere pomicole; 44,7 ha – drumuri; şi, 0,4 ha – destinaţie specială. Iar aproximativ 1.223 ha sunt însumate în hălzile carierelor miniere.

Toate celelalte aspecte de edificare a oraşului se găsesc menţionate în MONOGRAFIA ROVINARILOR, ediţia 2014.

LA MULŢI ANI ROVINARI!

*                 *

*

---

[1] Bilugeştii, până în a doua jumătate a sec. XVIII, a fost o linie de sat situată între râul Jiu şi satul Bălăceşti.

[2] Îngrijitorul acelei şcoli.

[3] Domnul Drosescu fusese trecut în eşalonul 2, ca şef serviciu tehnic, urmare etichetării sale, drept fiu al lui C. Drosescu, proprietar al Minei Schela, şi, deci, exploatator.

* Partidul Muncitoresc Român

[4] Cu timpul, s-a revenit la veriga: sucursalele miniere.

*) Comună până în anul 1945.

**) Al. Ştefulescu – Documente slavo – române (...) (1406 – 1665), Târgu-Jiu, 1908, Tip. N.D. miloşescu.

[5] Legi promovate în Parlament şi puse în practică în România Mare, de însuşi rovinăranul şi Prim Ministru, Gheorghe Tătărescu.